Preocuparea pentru dezvoltarea spiritului creativ a condus şi la elaborarea unor metode şi procedee specifice de stimulare a creativităţii. Cele mai cunoscute sunt: brainstorming-ul; sinectica metoda 6-3-5; metoda Phillips 6-6; discuţia-panel. Este vorba despre tehnici care sunt operante mai ales în condiţii de grup. Acestor metode, care au deja o îndelungată tradiţie de utilizare, li s-a adăugat, în ultimii ani, rezolvarea creativă a problemelor (,,creative problem solving“, prescurtata CPS).

            Brainstorming (,,Furtună în creier” sau ,,metoda asaltului de idei“) este  cea  mai  cunoscută  metodă  de  grup , folosită  pentru  producerea  ideilor  creative. Esenţa  acestei  metode  constă  în  separarea  momentului  emiterii  ideilor  de  momentul  evaluării  lor. În  constituirea  grupului  se  vor  respecta  câteva  exigenţe : participarea  benevolă  a  membrilor; relaţiile  amiabile  între  participanţi  şi  interdicţia  de  a  face  parte  din  acelaşi  grup  un  şef  şi  un  subaltern.

 

            Pe parcursul aplicării acestei metode, participanţii trebuie să respecte cele patru reguli:

- Judecata  critică  este  interzisă!

- Daţi  frâu  liber  imaginaţiei ( idei  cat  mai  absurde , mai  fanteziste )!

- Gândiţi-vă  la  cât  mai  multe  idei  posibile!

- Preluaţi  şi  dezvoltaţi  ideile  celorlalţi!

            Brainstorming-ul  oferă  posibilitatea  manifestării  libere, spontane  a  gândirii  şi  imaginaţiei  membrilor  grupului, precum  şi  creşterea  productivităţii  creativităţii  individuale  ca  urmare  a  interacţiunii  membrilor  într-o  situaţie  de  grup. Tehnica  asaltului  de  idei  nu  este  indicată  pentru  orice  fel  de  problemă. Ea  se  poate  folosi  şi  în  şcoală , atât  în  cadrul  orelor  curente , cât  şi  în  cadrul  orelor  educative  ori  în  cercurile  pe  specialităţi.

            Sinectica  a  fost  creată  de  psihologul  american  W. Gordon . Termenul  înseamnă  a  pune  împreună  elemente  diferite  şi  aparent  fără  legatură  între  ele . Daca  brainstorming-ul  se  bazează  pe  asociaţiile  libere  de  idei, sinectica  presupune  utilizarea  metaforelor  şi  a  analogiilor . Gordon  găseşte  acest  lucru  necesar,  deoarece  majoritatea  problemelor  nu  sunt  noi . Această  metodă  recurge  cu  precădere  la  patru  tipuri  de  analogii: analogia  directă, analogia  personală, analogia  simbolică  şi  analogia  fantastică. Grupul  sinectic  este  format  din  5-7  persoane  de  diferite  profesii , care  sunt  membri  participanţi.

            Metoda  6-3-5  este o  metodă  de  grup, cifra  6  indicând  numărul  de  membri  ai  grupului  care  emit  3  idei , iar  acestea  sunt  prelucrate  fiecare  de  5  persoane. Prin  această  metodă  se  obţine  o  cantitate  mare  de  idei . Chiar  dacă  unele  din  ele  se  vor  repeta , altele  vor  fi  banale  ori  prea  generale  în  raport  cu  problema  pusă  în  discuţie, va  exista  totuşi  un  număr  suficient  de  mare  şi  variat  de  soluţii  pentru  a  avea  de  unde  alege.

            Metoda  Phillips  6-6  poate  fi  utilizată  atunci  când  avem  de-a  face  cu  grupuri  mari  de  persoane . Pentru  a  putea  obţine  participarea  directă  şi  personală  a  tuturor  membrilor  grupului  la  activitate , Donald  J. Phillips ( 1948 ) propune  divizarea  grupului  mare  în  grupuri  mai  mici , de  6  persoane, care  urmează  a  discuta  o  problemă  timp  de  6  minute ( de  aici  şi  denumirea  metodei ). Această  metodă  are  avantajul  ca  într-un  interval  de  timp  relativ  scurt  este  consultat  un  număr  mare  de  persoane, se  obţine  o  varietate  de  soluţii  şi  argumente  şi  se  obişnuiesc  membrii  grupului  cu  tehnica  argumentării, a  susţinerii  unui  punct  de  vedere, dar  şi  a  ascultării  opiniei  celuilalt. Poate  fi  utilizată  cu  succes  la  şcoală  ca  modalitate  de  a  obţine  argumente  pro  şi  contra  unei  alternative  de  acţiune, pentru  stabilirea  cauzelor  unei  situaţii  mai  dificile  din  evoluţia  grupului, etc.

Discuţia – panel ( panel =. juraţi , experţi ) este  o  metodă  bazată  pe  utilizarea  unui  număr  restrâns  de  persoane ( 5-7 ) competente  în  tema  ce  urmează  a  fi  discutată ( care  formează  juriul , în  timp  ce  un  auditoriu  ascultă  în  tăcere  şi intervine  prin  mesaje  scrise . Discuţii- panel  sunt  organizate  şi  de  posturile  de  televiziune.

Metoda  rezolvării  creative  a  problemelor  a  fost  formulată  în  mod  explicit  de  J. P. Guilford  dar  o  regăsim  şi  la  alţii . Cel  care  defineşte  fundamentele  procesului  de  rezolvare  creativă  a  problemelor  este  Alex  F. Osborn. Programele  consacrate  însuşirii  strategiilor  şi  tehnicilor  de  rezolvare  creativă  a  problemelor  pleacă  de  la  ideea  că  găsirea  soluţiilor  nu  este  o  încercare  oarbă , ci  e  nevoie  de  o  focalizare  a  atenţiei  asupra  diferitelor  etape  ale  activităţii  de  rezolvare  a  problemelor  pentru  a  se  ajunge  la  o  soluţie  optimă .  Fiecare  individ  poate  fi  antrenat  în  direcţia  dezvoltării  unei  atitudini  deschise  faţă  de  situaţiile  cu  care  se  confruntă ,  a  căutării  şi  analizării  cât  mai  multor  soluţii  alternative  şi  a  descoperirii  posibilităţilor  de  aplicare  a  soluţiilor . Procesul  de  rezolvare  creativă  a  problemelor  parcurge  şase  etape:

1) Identificarea  situaţiei  problematice – a  zonelor  de  interes , a  provocărilor , a  posibilităţilor  şi  a  oportunităţilor.

2) Colectarea  datelor  - e  o  etapă  în  care  participanţii  identifică  şi  adună  informaţiile  necesare, elaborând  un  tablou  cât  mai  clar  al  întregii  situaţii.

3) Formularea  problemeieste , probabil , etapa  cea  mai  dificilă  a  procesului  de  rezolvare  creativă  a  problemelor . Ea  presupune  atacarea  problemei  într-un  mod  care  să  ofere  o  nouă  perspectivă  asupra  acesteia.

4) Descoperirea  ideiieste  etapa  de  generare  a  cât  mai  multor  idei  pentru  soluţionarea  problemei . E  important  ca  participanţii  să  producă  o  cantitate  cât  mai  mare  de  idei , să  combine  şi  să  rearanjeze  ideile  într-un  alt  mod , fără  teama  că  vor  fi  judecaţi.

5) Stabilirea  soluţieipresupune , de  fapt , stabilirea  criteriilor  pentru  evaluarea  soluţiilor  obţinute . Aceste  criterii  pot  fi  legate  de : costuri , timp , fezabilitate , utilitate , aplicabilitate . În  această  etapă  este  solicitată  atât  gândirea  productivă , cât  şi  cea  critică.

6) Realizarea  ideiloreste  etapa  în  care  soluţiile  obţinute  trebuie  puse  în  practică.

            Rezolvarea  creativă  a  problemelor  reprezinta  o  tehnică , un  mod  de  lucru  ce  poate  fi  exersat  în  clasă  şi  poate  fi  însuşit  cu  uşurinţă  de  către  elevi.

Studiul de caz - reprezintă o metodă de confruntare directă a participanţilor cu o situaţie reală, autentică, luată drept exemplu tipic, reprezentativ pentru un set de situaţii şi evenimente problematice. Termenul provine din latimescul casus = eveniment fortuit.

• Scopurile acestei metode interactive, valoroasă din punct de vedere euristic şi aplicativ constau în:

− realizarea contactului participanţilor cu realităţile complexe, autentice dintr-un domeniu dat, cu scopul familiarizării acestora cu aspectele posibile şi pentru a le dezvolta capacităţile decizionale, operative, optime şi abilităţile de a soluţiona eventualele probleme;

− verificarea gradului de operaţionalitate a cunoştinţelor însuşite, a priceperilor şi deprinderilor, a comportamentelor, în situaţii limită;

− sistematizarea şi consolidarea cunoştinţelor, autoevaluarea din partea fiecărui participant în parte, a gradului de aplicabilitate a acestora în situaţiile create;

− educarea personalităţii, a atitudinilor faţă de ceilalţi participanţi şi faţă de cazul respectiv, tratarea cu maturiate a situaţiilor;

− exersarea capacităţilor organizatorice, de conducere, de evaluare şi decizie asemeni unei situaţii reale;

• În aplicarea metodei studiului de caz, se parcurg şase etape şi anume:

Etapa 1.: Prezentarea cadrului general în care s-a produs evenimentul şi a cazului respectiv:

􀂾 profesorul va alege mai întâi un „ caz” semnificativ domeniului cercetat şi obiectivelor propuse, care să evidenţieze aspectele general-valabile;

􀂾 cazul va fi prelucrat şi experimentat mai întâi pe un grup restrâns, apoi va fi propus participanţilor spre analiză;

􀂾 prezentarea trebuie să fie cât mai clară, precisă şi completă;

Etapa 2.: Sesizarea nuanţelor cazului concomitent cu înţelegerea necesităţii rezolvării lui de către participanţi:

􀂾 are loc stabilirea aspectelor neclare;

􀂾 se pun întrebări de lămurire din partea participanţilor;

􀂾 se solicită informaţii suplimentare privitoare la modul de soluţionare a cazului (surse biblio-grafice);

Etapa 3.: Studiul individual al cazului propus:

􀂾 documentarea participanţilor;

􀂾 găsirea şi notarea soluţiilor de către participanţi;

Etapa 4.: Dezbaterea în grup a modurilor de soluţionare a cazului:

􀂾 analiza variantelor, fie mai întâi în grupuri mici (5–6 membri) şi apoi în plen, fie direct în plen, fiecare îşi expune variantă propusă;

􀂾 compararea rezultatelor obţinute şi analiza critică a acestora printr-o dezbatere liberă, moderată de profesor;

􀂾 ierarhizarea variantelor;

Etapa 5.: Formularea concluziilor optime pe baza luării unor decizii unanime.

Etapa 6.: Evaluarea modului de rezolvare a situaţiei-caz şi evaluarea grupului de participanţi, analizându-se gradul de participare. Totodată se fac predicţii asupra importanţei reţinerii modalităţilor de soluţionare în vederea aplicării lor la situaţii similare.

            O altă metodă nespecifică de stimulare a creativităţii este cea pe care T. Amabile o numeşte ,,Panoul marilor idei trăsnite „. Metodele specifice constau în  stimularea elevilor pentru a pune întrebări cu privire la o temă legată de tema ce se  predă, fie cadrului didactic, fie de a-şi pune întrebări ei înşişi,unii altora întrebări, desigur într-un cadru organizat, pentru a-şi exprima şi susţine cu argumente propriile  păreri în legătură cu tema abordată. Se pot folosi mai des metoda învăţării prin  descoperire sau metoda descoperirii dirijate.

            Alte metode folosite pentru  stimularea creativităţii ar fi: metoda  piramidei  (metoda  bulgărelui  de  zăpadă ), Interviul  grupului  creativ, eseul, referatul, proiectul, portofoliul, metoda  studiului  de  caz, metoda  FRISCO,  metoda Gordon, etc. O altă  metodă, foarte des utilizată este jocul didactic. Jean  Piajet  spunea  că - ,, jocul  este  o  asimilare  a  realităţii  la  activitatea  proprie , oferindu-i  acestei  activităţi  alimentaţia  necesară  şi  transformând  realul  în  funcţie  de  multiplele  trebuinţe  ale  Eu-lui”.

Creativitatea  se  învaţă  de  când  începi  să  o  descoperi  şi  apoi  toată  viaţa . Când  ai  descoperit-o  îi  simţi  gustul  şi  ai  nevoie  de  ea  ca  de  aer. Elevul  care  are  un  comportament  creativ  se  implică  activ  în  procesul  de  învăţare, are  o  atitudine  activă  în  faţa  dificultăţilor, atitudine  pozitivă  faţă  de  un  risc  rezonabil, interese  dezvoltate, gândeşte  critic, are  spirit  de  observaţie  dezvoltat, descoperă  soluţii  personale  la  diferite  probleme, are  gândire  divergentă, imaginativă, elaborează  produse  intelectuale  şi  materiale  originale.  

Bibliografie

Oprea, Crenguţa- Lăcrămioara – Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2007

Radu, I. T. – Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000