Într-o lume în care schimbările se petrec rapid, iar diversitatea este din ce în ce mai mare, necesitatea ca cetățenii să fie activi, informați si responsabili este mai pregnantă ca niciodată. Rolul educației în dezvoltarea unor astfel de cetățeni este acum aproape universal recunoscut.

Abilitatea de a se implica în viața și în problemele publice, în mod inteligent si responsabil, se formează. Cu toate că anumite lucruri pot fi deprinse în mod neorganizat în cadrul familiei, în societatea actuală acestea nu mai sunt suficiente pentru formarea cetățenilor informați si competenți, de care au nevoie democrațiile moderne pentru a-și asigura existența.

 

Educația pentru cetățenie democratică (ECD) trebuie să fie o dimensiune atât a educației formale, cât și informale, iar toți cetățenii dintr-o societate democratică să aibă dreptul la o astfel de educație.

Pentru a realiza o educație pentru cetățenie democratică (ECD) de calitate superioară în scoli, trebuie abordate ambele tipuri de programe de formare profesională – inițială și continuă – de acestea având nevoie cadrele didactice precum și factorii care influențează modul în care aceste programe sunt concepute.

Ideea de educație pentru cetățenie democratică (ECD) nu este una nouă. Elemente de educație civică sau pentru cetățenie există în diferite țări europene de mai mulți ani. Acestea au constat, în principal, în informarea elevilor cu privire la sistemul politic din țara lor – mai precis, alcătuirea sa – utilizând metode formale de învățare. Prin urmare, modelul de bază al cetățeniei a fost unul pasiv și minimal. Pentru majoritatea oamenilor obișnuiți cetățenia înseamnă ceva puțin mai mult decât datoria de a respecta legile și dreptul la vot în alegerile publice.

În perioada recentă totuși, evenimentele și schimbările care au avut loc în Europa au constituit o provocare pentru acest model de cetățenie, influențând inevitabil și educația pentru cetățenie democratică (ECD).

Printre aceste evenimente se numără:

- conflictele etnice și naționalismul;

- amenințările globale și insecuritatea;

- apariția unor noi tehnologii de informație și comunicare;

- problemele de mediu;

- migrația populației;

- apariția unor noi forme de identitate colectivă anterior suprimate;

- cererea de autonomie personală mai mare și noi forme de egalitate;

- diminuarea coeziunii sociale si a solidarităTii dintre oameni;

- neîncrederea în instituțiile politice tradiționale, în formele de guvernare și liderii politici;

- interconectarea și interdependența din ce în ce mai mari, din punct de vedere politic, economic și cultural, la nivel regional și internațional.

În fața unor astfel de provocări, a devenit clar că este nevoie de noi tipuri de cetățeni: cetățeni care să fie nu numai informați, ci și activi, capabili să contribuie la viața comunității din care fac parte, a țării și a lumii, să-și asume o responsabilitate mai mare pentru aceasta.

         

Noul tip de cetățenie necesită un nou tip de educație.

Modelele tradiționale de educație nu dispun de elementele necesare formării acelui tip de cetățean activ, informat și responsabil de care o democrație modernă are nevoie.

În multe privințe importante, acestea nu reuseșc să răspundă cerințelor unui mediu social, economic, politic și cultural în care schimbările se produc rapid – continuând, de exemplu:

- să nu le ofere elevilor cu nevoi speciale, mai ales, posibilitatea de a cerceta și discuta probleme sociale ii politice controversate, punând accentul pe predarea cunostinTelor, într-un moment în care acestia par să-și piardă interesul față de politică și față de formele tradiționale de implicare politică;

- să se concentreze pe furnizarea cunoștințelor fragmentate pe discipline și pe modelul clasic de învățare „profesor-manual-elev”, într-un moment în care noile tehnologii de informație și comunicare progresează rapid;

- să limiteze educația civică la informații de natură faptică despre sisteme „ideale”, într-un moment în care cetățenii au nevoie să formeze competențe practice pentru a participa ei înșiși la procesul democratic;

- să întrețină culturile dominante și loialitatea națională „comună”, într-un moment în care recunoașterea politică și legală a diferențelor culturale a ajuns să fie considerată drept sursă a valorilor democratice;

- să separe educația de viața personală a elevilor și de interesele comunității locale, într-un moment în care coeziunea socială și solidaritatea trec printr-o perioadă de declin;

- să accentueze separarea tradițională între educația formală și cea informală și nonformală, într-un moment în care educația trebuie să facă faăă cerințelor învățării permanente;

- să promoveze forme de învățământ și de formare cu specific național, într-un moment în care interconectarea și interdependența devin din ce în ce mai mari la nivel regional și internațional.

Pentru implicarea reală în viața societății, sunt necesare noi forme de educație care să fie în aceeasi măsură practice și teoretice, să pornească de la problemele reale care influențează elevii și comunitățile în care aceștia trăiesc, să se bazeze pe participarea la viața scolii, precum și pe un curriculum formal.

Necesitatea unei asemenea educații constituie o provocare importantă pentru profesia de cadru didactic. Aceasta implică învățarea unor noi forme de cunoaștere, elaborarea unor noi metode de predare, descoperirea unor noi modalități de a lucra și de a crea noi tipuri de relații profesionale – atât cu ceilalți colegi, cât și cu elevii.

Noul tip de educație pune accentul pe un model de predare care se bazează mai mult pe situațiile din prezent decât pe înțelegerea evoluției istorice a sistemelor, pe gândirea critică și dezvoltarea competențelor în aceeași măsură ca și pe transmiterea cunostințelor, pe cooperare și colaborare mai degrabă decât pe pregătirea individuală, pe autonomia profesională în locul dependenței de instrucțiunile venite de la nivel central.

Această educație necesită schimbarea modului în care percepem învățarea, de la ideea de învățare centrată pe profesor la cea de învățare prin experiență, participare, cercetare și împărtășirea cunoștințelor acumulate.

Bibliografie selectivă

1.    Birzea, C., Cecchini, M., Harrison, C., Krek, J, Spajic-Vrakas, V.,Manual pentru asigurarea calitatii educatiei pentru cetatenie democratica in scoala. UNESCO, Consiliul Europei CEPS, 2015

2.    Dürr, K., Spajic-Vrkaš, V. & Isabel Ferreira-Martins (2000), Strategies for learning democratic citizenship (Strategii de învățare a cetățeniei democratice), Consiliul Europei

3.    All-European Study on ECD Policies (Studiu pan-europan al politicilor ECD), Consiliul Europei, Strasburg, DGIV/EDU/CIT (2014)