În acest moment, în România, deși se fac eforturi, integrarea educațională a persoanelor cu dizabilități este fragmentată și incoerentă. Copiii cu dizabilități sunt orientați spre școli speciale și spre centrele de zi care derulează programe specializate, dar acest lucru nu este complet controlat: încă există copii care nu participă la programele de educație pentru că nu sunt depistați și nu este dezvoltat un instrument de identificare timpurie a dizabilității.

Lipsa de colaborare între instituțiile abilitate la nivel central și la nivel local se observă în cifre diferite care există referitor la aceeasi categorie de copii, deși de un an funcționează noi criterii de încadrare în categoria de handicap pentru copiii cu dizabilități. Procesul de depistare și evaluare se găsește la început, cu atât mai mult cu cât în același timp s-au introdus noi criterii de încadrare conforme cu Clasificarea Mondială a Funcționalității și este nevoie de timp pentru ca acestea să devină operaționale.

Sistemul învățământului special ca parte a învățământului obligatoriu

Educația specială este parte integrantă a sistemului național de educație, coordonat de Ministerul Educației, dar nu se respectă suficient valoarea școlii și rolul școlii în formarea și dezvoltarea copiilor cu dizabilități.

Educația specială a persoanelor cu dizabilități se poate realiza prin:

- unități școlare speciale,

- grupe sau clase speciale în unități obișnuite de învățământ,

- grupe sau clase speciale în unități obișnuite de învățământ cu forme de sprijin,

- alternative educaTionale, cum ar Þ scolarizarea la domiciliu.

Cauze

Înainte de toate, școala trebuie să fie unică și toți copiii ar trebui să fie sprijiniți să urmeze și să străbată treptele școlarizării obligatorii.

În realitate, există o serie de obstacole care împiedică acest proces:

- măsurile pompieristice de integrare, lipsa unei pregătiri suficiente a școlilor generale, a cadrelor didactice și a managerilor școlari în problematica dizabilității,

- lipsa de interes a autorităților pentru realizarea unei integrări reale care să aibă în centru interesul persoanei și nu normele și orele pe discipline, precum și lipsa unui curriculum național flexibil și deschis nevoilor tuturor elevilor,

- lipsa mijloacelor de sprijin/echipamentelor necesare în școli pentru integrarea copiilor cu dizabilități: mecanismele de evaluare sunt limitate la performanțe și rezultate care să ateste competențe academice, nu integrare școlară și socială prin instrucție și educație,

- atitudinea fățisă împotriva integrării școlare a tuturor copiilor din partea unor cadre didactice de la grădinițe și școli generale și chiar atitudinea unor școli speciale care integrează mai greu copiii cu dizabilități severe și/sau profunde.

Terminologie și concepte

Confuziile terminologice au avut mare impact în politicile ultimilor ani. Desființarea instituțiilor rezidențiale s-a confundat cu nevoia de a elimina alternativele de sprijin cum ar fi internatele sau semiinternatele.

Lipsa de coerență și de claritate a politicilor a făcut ca direcția bună a dezinstituționalizării să fie prost înțeleasă și în loc de alternative și sprijin diferențiat în funcție de nevoile copiilor să se desființeze anumite structuri și instituții, să se creeze un climat de nesiguranță și neîncredere, iar copiii sprijiniți prin semiinternate și internate, pentru a urma un program cât mai adecvat nevoilor lor, să fie considerați „instituționalizați” (de exemplu, copiii nevăzători s-au găsit în situația de a fi obligați să părăsească aceste alternative educaționale).

Soluții imediate

Asigurarea dreptului la educație/învățământ pentru persoanele cu dizabilități ar trebui să se bazeze pe egalizarea șanselor.

Școala și programele de educație care se adresează copiilor cu dizabilități trebuie să pornească de la a considera că fiecare copil sau individ este unic și are nevoile sale specifice.

Fiecare poate învăța, iar acest lucru este dependent de mediul în care se dezvoltă și de școala pe care o parcurge.

Rolul școlii este să educe toți copiii din comunitatea în care se găsețte și între aceștia este firesc să găsim și copii cu dizabilități.

Școala de cultură generală nu trebuie să fie o școală a competiției și a discriminării, ci o școală care să răspundă nevoilor tuturor persoanelor care sunt în grija acesteia.

Este necesară asigurarea gratuității unor mijloace și echipamente care să sprijine integrarea școlară a copiilor cu dizabilități.

Școala și programe educative pentru adulții cu dizabilități.

Inițiativele care implică organizarea unor programe educație indiferent de vârsta persoanei cu dizabilități sunt rare, dominate de concepția potrivit căreia cu unele persoane nu se mai poate face nimic și oricum nu are importanță.

Eeste încă pregnantă la nivel social imaginea handicapului/dizabilității care nu poate fi înlăturată și a eforturilor zadarnice în intervenție, după o anumită vârstă.

Dintre toate inițiativele, în special ale societății civile și de obicei ale asociațiilor de părinți, s-a evidențiat nevoia de coerență, claritate, structurare și generalizare. Educația persoanelor cu dizabilități nu se poate rupe de educația generală și de imaginea rolului școlii în întreaga societate.

Participarea părinților la decizii, orientare și programele educaționale ale copiilor cu dizabilități.

Nevoia de alternative și de soluții variate educaționale este legată de existența școlilor speciale și de orientarea acestora către problemele asociate și severe.

Este imperios necesar ca în orientarea educațională și scolară, ca și în cea profesională, să fie tot mai implicați părinții și beneficiarii direcți.

Opiniile, dorințele, nevoile persoanelor cu dizabilități trebuie să fie punctul de plecare pentru toate intervențiile.

 

Organizarea învățământului special, deși este una dintre resursele bune ale școlii românesti, nu numai că nu a fost valorizată, dar s-a găsit în ultima perioadă numai sub spaima desființărilor și dispariției, ceea ce nu a facilitat deloc deschiderea acestora către noi grupuri de dizabilități și către situațiile de dizabilitate severă și/ sau profundă. Schimbările curriculumului merg încet și se împiedică de concepții potrivit cărora există situații care nu se pot rezolva și persoane care nu au șanse