Orice proces decizional presupune patru elemente esenţiale:

1.     decidentul (persoana sau grupul)

2.     problema de rezolvat

3.     soluţia la respectiva problemă care urmează a fi identificată şi adoptată  prin decizie

4.     activitatea de realizare a respectivei decizii

          Sub raport psihosocial, decizia implică intrarea în funcţiune a mai multor etape, faze: numai succesiunea lor corectă şi riguroasă asigură în final eficienţa deciziei. Momentul deciziei este o sinteză a tuturor elementelor anterioare, purtând în mare măsură pecetea lor. Mai mult, momentul deciziei va declanşa un proces ulterior tocmai în functie de felul în care s-au concretizat în el cuceririle etapelor anterioare.

 

          În mersul firesc al procesului decizional se disting următoarele faze esenţiale fiecare fază necesitând parcurgerea unor paşi:

Cu referire la problema de rezolvat:

Ø definirea problemei

Ø analizarea probleme

Cu referire la soluţie:

Ø formularea soluţiilor alternative

Ø evaluarea solutiilor alternative

Cu referire la soluţie:

Ø alegerea celei mai bune alternative (decizia)

Cu referire la activitatea de realizare a respectivei decizii:

Ø implementarea deciziei cu privire la cursul de acţiune ce trebuie urmat

Primele două faze pot fi considerate predecizionale, a treia decizională, iar ultima postdecizională.

          În practică, de cele mai multe ori, decidenții nu parcurg în mod corect, succesiv/ sistematic pașii/fazele/etapele procesului decizional, adesea sar sau trec cu vederea unele faze, afectând calitatea deciziei. Având în vedere acest aspect, prezentăm modelul decizional cu 6 pași care, dacă este urmat, conduce la creșterea  calității și eficacității deciziei.

Pasul 1: Definirea problemei

Decidentul presupune adesea că ştie care este problema într-o situaţie dată, dar poate greşi, luând în considerare doar un simptom sau o parte a problemei. De aceea, în acestă fază, persoana sau grupul trebuie să cerceteze pe deplin, să clarifice şi să definească problema.

Chiar când problema a fost corect identificată, decidentul are nevoie să adune mai multe detalii. Astfel, o parte esenţială a definirii problemei este generarea şi adunarea informaţiilor.

De asemenea, definirea problemei impune ca decidentul să identifice scopurile care trebuie atinse prin rezolvarea problemei. Când decidentul este clarificat despre scopuri, atunci poate determina mai bine dacă problema reală există şi dacă da, prioritatea relativă care trebuie încredinţată pentru rezolvarea ei.

Pasul 2: Formularea soluţiilor alternative.

De multe ori decidentul tinde să fie orientat mai mult spre soluţie decât pe problemă, alegând prima sau una din primele soluţii.

În fapt, parcurgerea acestei faze descurajează deciziile premature, deoarece o soluţie poate fi mult mai bună dacă mai multe idei sau soluţii alternative sunt luate în considerare, creşte deci probabilitatea de a alege cea mai bună alternativă.

Pasul 3: Evaluarea alternativelor şi alegerea unei soluţii.

În această fază decidentul va trebui să evalueze soluţiile şi să progreseze către una singură.

El va trebui să combine părţile bune ale diferitelor idei, să selecteze alternativele şi să le concentreze până când fiecare cade de acord pe aceeaşi soluţie.

Pasul 4: Planificarea acţiunii la soluţia aleasă.

Decidentul anticipă implementarea deciziei, elaborează planuri, stabileşte şi acceptă responsabilităţile acţiunii, determină cum trebuie făcut şi când.

Pasul 5: Planificarea evaluării soluţiei (deciziei).

Mulți decidenți se opresc, în mod greșit, la pasul 4, pierzând şansa de a învăţa din experienţă.

Un decident care ştie exact ce a greşit poate evita aceleaşi erori în viitor. Acestă fază oferă cel mai mare potenţial de învăţare pentru decident: el trebuie să determine exact ce tip de evaluare a informaţiei este necesară, cum să o obţină şi când trebuie să fie ea colectată.

Pasul 6: Evaluarea produsului şi a procesului.

Pe baza rezultatelor obţinute, decidentul constată dacă problema a fost rezolvată.

În cazul în care problema sau anumite părţi ale ei rămân nerezolvate, atunci decidentul poate eventual redefini problema şi veni cu idei noi sau să ia în considerare alternativele respinse.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Păun, E. (1999). Școala – Abordare psihopedagogică. Iași: Polirom.

Vlăsceanu, M. (1993). Psihosociologia organizării şi conducerii. Bucureşti: Paideia.

Zamfir, C. (2005). Incertitudinea – O perspectivă psihosociologică. București: Economică.

Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizaţional-managerială. Vol. al II-lea. Iași: Polirom.