1. Definiție și scurt istoric al comunicării interumane

            Comunicarea (de la termenul latin comunis=comun) semnifica încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informatii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legaturi între ele. Wilbur Schram întelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau identitati de reflectii, idei, conceptii între emitatorul mesajului si receptorul mesajului[1] prin intermediul unui canal de comunicatie.

            Este un concept de baza în sociologie si psihologie sociala, unde se utilizeaza în diferite acceptiuni:

            a) procesul prin care individualitatile observa stimulii si reactioneaza în grade diferite la perceperea lor;

            b) mecanismul prin care relatiile umane exista si se dezvolta;

            c) toate simbolurile gândirii, împreuna cu mijloacele de propagare si conservare a lor;

            d) comunicare sociala, definita fie ca expresie generala pentru a desemna toate formele de relatii sociale în care exista o participare constienta a indivizilor si grupurilor, fie ca raporturi interpersonale comportând o comuniune sau fuziune a  constiintelor (comunicare interpersonala).

            Vom opera cu acest termen întelegându-l ca proces în care un emitator (E) numit si sursa de comunicare, transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce cuprinde continuturi comunicationale prin intermediul unui canal (C), catre un receptor (R), numit si destinatar, audienta sau public, respectiv cel ce primeste mesajul (de fiecare din aceste elemente ne vom ocupa în mod distinct, în cuprinsul lucrarii de fata).

            Mesajul, înteles ca ansamblu al semnelor transmise de emitator este vehiculat prin intermediul unui canal comunicational, care reprezintă  suportul material al comunicarii.

            Comunicarea a aparut odata cu scrisul si a urmat cursul de la hieroglife la alfabet, de la crierea picturala la imprimerie. Comunicarea verbala, dialogul, s-a dezvoltat în antichitatea greaca. Conceptia filosofica a lui Socrate ne-a fost transmisa de discipolii sai, asa cum în crestinism predicile lui Iisus au fost transmise de apostolii sai. Transmiterea în timp a comunicarii verbale nu ne da siguranta autenticitatii operelor elaborate de initiatori. Odata cu descoperirea tiparului comunicarea devine un factor hotarâtor în raspândirea cunostintelor, în patrunderea literaturii în mase largi, în extinderea învatamântului. Comunicarea devine un element al raspândirii culturii si stiintei. Comunicarea va extinde caracterul universal al Stiintei si Culturii. Descoperirile din secolul al XX-lea - radioul si televiziunea, telefonia prin cablu si prin satelit - au revolutionat continuu sistemele de comunicare.

            Comunicarea a cunoscut un adevarat salt revolutionar în a doua jumatate a secolului al XX-lea. Profesorul Claude Allégre, geofizician, care tine cursuri la Universitatea Paris VII si la Massachusetts Institute of Technology - SUA, scrie (1993): "Comunicatia este multiplicatorul stiintei, este masina de creare a inovatiei si mijlocul de apreciere". Mijloacele tehnice microelecronice cele mai moderne, bazate pe înregistrare în memoriile electronice, depozitare si prelucrare au facut din Comunicare un factor indispensabil al oricarei activitati în știinta si tehnica, în economie si cultura. Cunoasterea, Gândirea si Comunicarea au devenit, astfel, indisolubile.

            Mediile comunicationale - radio, tv, cinema, teatru, presa, discuri, casete etc. formeaza suporturile clasice ale comunicarilor umane, în care informatiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai multa sau mai putina tehnica de specialitate. Semnificatia atribuita mesajului de catre receptori se numeste decodificare. Raspunsul înglobeaza ansamblul reactiilor receptorului dupa primirea mesajului. Procesul de retransmitere poate fi direct sau indirect (intermediat). În procesul de transmitere sau retransmitere a mesajului (feed-back) pot interveni unul sau mai multe elemente perturbatoare care influenteaza fenomenele de învatare sau re-învatare specifica receptorului si apoi actiunile acestuia. Asfel comunicarea se transforma în participare, scopul oricarei comunicari, devenind comunicare participativa, adica actiunea de a face un individ sau un organism sa participe la experienta de viaţă a  unui alt individ sau organism[2].

            1.2. Caracteristicile si clasificarile comunicarii

            O comunicare între doua persoane este completa atunci când acestea înteleg doua semnale în acelasi fel, deci atunci când fac apel la acelasi sistem de decodificare. Mai multe persoane care comunica formeaza un lant de comunicare sau o retea de comunicare. Orice comunicare poate decurge direct (nemijlocit, natural) între E şi R sau indirect (mijlocit, artificial) prin intermediul mijloacelor sau  mediilor comunicationale.

            Comunicarea reprezinta un câmp al interdependentelor. Toti factorii care concura la realizarea ei o pot influenta în câmpul comunicational creat. Comunicarea este deci un proces complex, ai carui factori se interconditioneaza reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicarii: liniar (comunicarea este unidirectionala); interactional (comunicare bidirectionala) si tranzactional (emitatorul si receptorul mesajului joaca roluri permutabile, alternante pe toata durata comunicarii).

            Comunicarea poate fi:

                        a) directa sau indirecta;

                        b) unilaterala sau reciproca;

                        c) privata sau publica.

            Combinarea primelor patru tipuri de comunicarea poate naste alte patru forme de comunicare - cele mai întâlnite de altfel:

                        1) reciproca directa (fata în fata);

                        2) reciproca indirecta sau interactivă (prin intermediul radio-ului, telefonului);

                        3) unilaterala directa (într-o conferinta);

                        4) unilaterala indirecta (prin intermediul discului, filmului, scrisorii).

            Dupa tipurile de activitati umane, J. L. Aranguren[3] deosebeste comunicare : obisnuita (comuna), stiintifica si/sau tehnica, de noutati (informatii), publicitara, pedagogica, estetica (artistica), sociala, economica, politica, religioasa, etc.

            O forma cu totul aparte o reprezinta comunicarea empatica (de la cuvintele grecesti patheia, pathos=ceea ce simti) pe care H. Pieron o numeste o specie de comunicare afectiva prin care cineva se identifica cu altcineva, masurându-si sentimentele, iar H. Sillamy - un fenomen de rezonanta psihica, de comunicare afectiva cu altul.

            1. 3. Comunicatia semnifica transmiterea unor idei, informatii, atitudini, sentimente prin intermediul unui canal de comunicatie (comunicational), deci mijlocit. În 1962 englezul Raymond Williams propunea în lucrarea sa Comunicatiile acest termen fara sa-l separe de fenomenul de comunicare (transmitere directa, nemijlocita). Francezul Paul Foulquie[4] întelege prin comunicatie un ansamblu de procedee (presa periodica, afise, cinema, radio, tv) care difuzeaza informatii pentru marele public, actionând asupra opiniilor acestuia si determinându- i unele din comportamente.

            Mai multe canale comunicationale, identice sau diferite, care transmit diverse comunicări  formeaza un lant de comunicatie sau o retea de comunicatie (comunicationala).