Cunoaşterea de către cadrul didactic a particularităţilor grupului/ grupurilor de elevi cu care lucrează are o triplă finalitate (Zlate, M. și Zlate, C., 1982), și anume:
I. Praxiologică: pe baza informaţiilor obţinute, profesorii pot să conceapă modalităţi practice de activare și intervenţie psihopedagogică, de natură să-i mobilizeze pe toţi elevii clasei pentru a participa la realizarea obiectivelor care revin colectivului din care fac parte, să se implice activ şi direct în viaţa de grup.
Cunoaşterea grupului de elevi vizează, în primul rând, ameliorarea funcţionalităţii şi a eficienţei acestuia. Pentru a preveni apariţia unor eventuale fenomene de rezistenţă sau ripostă din partea grupului la iniţiativele de sporire a gradului de eficienţă şi de implicare colectivă în rezolvarea problemelor colectivului clasei, este necesară o bună cunoaştere de către profesori a atitudinilor şi a opiniilor colective, a motivelor care pot să-i determine pe elevi să colaboreze, a valorilor dominante, a structurii grupului, la un moment dat şi a tendinţelor de evoluţie ale acestuia.
II. Organizatorică: permite o mai bună organizare şi conducere a colectivelor de elevi, alegerea de către profesori a celor mai potrivite structuri organizatorice pentru buna dirijare a activităţilor comune desfăşurate în şcoală.
III. Diagnostică şi prognostică: îi ajută pe profesori să înţeleagă, să explice şi să interpreteze atât starea actuală a grupului/clasei (prin gradul de coeziune, de omogenitate, autonomie etc.), precum și să anticipeze dinamica viitoare a grupului.
Există diverse situaţii din viaţa socială a colectivului unei clase, după cum arată cei doi autori menționați anterior, care solicită folosirea de către profesori a unor metode obiective de cunoaştere a grupurilor:
· Preluarea de către profesor a unei noi clase de elevi - impune deţinerea unor informaţii despre particularităţile colectivului respectiv, aşa cum se prezintă ele în momentul începerii colaborării cu noul profesor. Cunoscând portretul psihosocial al unui grup, punctele lui tari sau nevralgice, profesorul va reuși să-și organizeze mai bine propria sa activitate, ar putea asigura mai bine condiţiile în care aceasta se desfăşoară, astfel încât ea să deţină cât mai multe influenţe educative. Cele mai utile metode pentru această situaţie sunt considerate a fi metoda autobiografiei grupului şi metoda stabilirii profilului psihosocial al grupului.
· Aprecierea gradului de participare a elevilor la activităţile colective ale clasei - este de natură să pună în evidenţă, în ultimă instanţă, eficienţa grupului. Metoda cea mai folosită în acest scop este metoda observaţiei sistematice pe baza categoriilor interacţionale: această metodă permite obţinerea unor informaţii despre frecvenţa şi diversitatea propunerilor, sugestiilor sau opiniilor formulate în grupul respectiv, precum şi stabilirea profilului comunicaţional-participativ şi a profilului comunicaţional- interacţional al grupului (cine cu cine comunică, cât, ce şi cum se comunică).
· Cunoaşterea relaţiilor interpersonale în interiorul grupului - prezintă o deosebită împortanţă pentru aprecierea climatului existent în grupul respectiv. Randamentul şi productivitatea unui colectiv şcolar, dar şi evoluţia lui, depind în mare măsură de natura relaţiilor care se stabilesc între membrii acestuia. Existenţa unor relaţii preferenţiale pozitive între elevi, a unor afinităţi şi a unor constelaţii amicale favorizează colaborările şi induc o atmosferă destinsă de lucru. În acest sens, sociometria reprezintă una dintre metodele/ tehnicile cele mai recomandate a fi utilizate de către profesori.
· Constituirea temporară a unor grupuri de muncă, de creaţie, de rezolvare a unor probleme reprezintă o altă situaţie în care profesorii selectează elevii care vor intra într-un anumit grup pe baza aprecierii afinităţilor existente între ei şi a disponibilităţii lor de a colabora. Determinarea tipului de personalitate interpersonală reprezintă o metodă care poate fi de utilă în acest scop.
Caracteristicile generale ale clasei de elevi sunt indicatori prin care putem cu ușurință funcționalitatea grupului:
§ mărimea/ numărul de membri – se consideră ca fiind ideal un număr de 20-22 elevi, dar, în general, numărul fluctuează între 25 şi 30 de elevi;
§ interacţiunea directă/„faţă în faţă” – evidențiază nu numai un număr mare de relaţii directe între elevi, ci şi caracterul foarte variat al acestor interacțiuni sub raportul intensităţii şi al conţinutului;
§ scopurile comune – sunt stabilite atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt şi sunt legate de procesul educativ şi de scopurile instrucţiei şcolare; prin conştientizarea acestora de către elevi, ele pot deveni motorul dezvoltării grupului pe perioada şcolarităţii;
§ structura – status-ul şi rolul fiecărui membru în cadrul grupului; se constituie iniţial o structură formală, impusă de cele mai multe ori de cadrul didactic (mai ales la clasele primare), în care fiecare elev este în mod oficial „numit” să deţină o anumită poziţie la nivelul grupului-clasă, iar pe măsură ce se construieşte o istorie comună a membrilor grupului şi relaţiile dintre aceştia se bazează pe intercunoaştere, se instituie o structură informală ce reflectă în mod real relaţiile dintre elevii clasei şi poziţia pe care o ocupă în mod real fiecare în funcţie de competenţe şi indice de sociabilitate;
§ compoziţia şi organizarea – rezultă din interacţiunea celorlalte caracteristici ale grupului şi indică gradul de omogenitate sau de eterogenitate al grupului; clasa deelevi este, în general, un grup omogen sub aspectul vârstei, nivelului anterior de pregătire şcolară, nivel de dezvoltare psihofizică, dar poate fi considerată eterogenă ca şi apartenenţă socială a membrilor, religioasă şi uneori chiar etnică, sau ca caracteristici individuale de personalitate ale elevilor.
§ coeziunea – gradul de unitate al clasei de elevi este dependent în mare măsură de felul în care cadrul didactic ca manager şcolar reuşeşte să ofere copiilor elementele de sprijin în menţinerea unor legături strânse, precum şi de „vechimea” grupului-clasă, de existenţa unui trecut comun al membrilor, de gradul de omogenitate a grupului, de internalizarea unor norme acceptate ca fiind comune tuturor; coeziunea se exprimă prin existenţa unui sentiment de apartenenţă, în trecerea în plan verbal de la referirea la „eu” la referirea la „noi”, obligând pe cei care nu se „aliniază” să respecte normele şi ritmul de lucru al grupului printr-o presiune tacită. Coeziunea oferă elevilor clasei o eficienţă sporită în activitate şi capacitatea de a depăşi uşor momentele dificile;
§ sintalitatea/ personalitatea grupului - se conturează în timp şi implică existenţa unor norme care reglementează viaţa grupului, a unor reprezentări comune, a unei memorii a grupului-clasă şi a unor acţiuni comune, de grup, care toate împreună determină o conduită specifică grupului care-l diferenţiază în raport cu celelalte clase de elevi; desemnează clasa de elevi ca ansamblu dinamic sub raport structural-funcțional, relaţional, interacţional, de climat şi de atmosferă axiologică;
§ autonomia – se raportează mai ales la celelalte grupuri-clasă din şcoala în care funcţionează sau la cadrele didactice implicate în managementul clasei respective şi are în vedere angajarea clasei în mod inependent sau nu faţă de scopurile altora;
§ conformismul – există clase ai căror elevi respectă foarte uşor normele pe care grupul le impune şi clase în care respectarea acestora presupune o „luptă” continuă a membrilor, în care este implicat adesea şi cadrul didactic ca manager al grupului;
§ stabilitatea – la nivelul grupurilor şcolare stabilitatea este destul de mare pe durata unui ciclu de şcolaritate, modificările intervenite fiind foarte reduse; calitatea însă de grup formal a clasei şcolare face ca stabilitatea acesteia să fie strict determinată instituţional;
§ permeabilitatea - disponibilitatea clasei de accepta uşor sau nu noi membri depinde în mare măsură de atitudinea pe care o formează în acest sens managerul şcolar, dar şi de gradul de coeziune a grupului şi de stabilitatea acestuia, dar şi de normele interne, mai ales cele informale, care funcţionează la nivel de grup;
§ normativitatea – normele apar ca norme de conduită recunoscute şi acceptate de toţi membrii clasei şi prescriu modele de comportament, având rol de reglare şi de evaluare a grupului; există norme de tip constitutiv (referitoare la activitatea de învăţare), norme instituţionale (referitoare la specificul instituţiei), dar şi norme implicite/subînţelese şi explicite; normativitatea influenţează atitudinea elevilor faţă de învăţătură şi faţă de întreaga activitate din şcoală în ansamblu.
§ realizarea sarcinii - este considerată ca fiind strict necesară pentru atingerea scopului grupului. Ea îi motivează pe membrii grupului să depună eforturi pentru realizare, dar important este ca aceasta să fie precis formulată. Predominant, sarcinile clasei de elevi sunt sarcini de învăţare, dar nu se limitează la această categorie.
§ comunicarea - proces de care depinde şi realizarea sarcinii de către elevi. Orice clasă de elevi este constituită tocmai în scopul desfăşurării unui proces educativ, iar acesta se bazează pe însuşi actul comunicării, în afara căruia nu se poate realiza. Se dezvoltă la nivelul fiecărui grup adevărate reţele de comunicare ce antrenează pe toţi elevii clasei, dar şi pe cadrul didactic ce lucrează cu clasa. Există reţele centralizate şi reţele descentralizate, acestea structurându-se diferit în funcţie de gradul de complexitate a sarcinii.
§ socio-afectiviattea - în cadrul relațiilor socio-afective care însoţesc viaţa clasei de elevi, esenţială este atracţia interpersonală. Aceasta reprezintă un factor al coeziunii grupului, dar şi o sursă de satisfacţie personală, de succes şcolar. Atracţia interpersonală este influenţată de mai mulți de factori (Iucu, 2006), precum:
→ proximitatea – manifestată ca preferinţa pentru persoanele care îşi desfăşoară activitatea în apropierea noastră; colegii de bancă şi colegii aflaţi în vecinătate au posibilitatea de a se integra în interacţiuni puternice.
→ similaritatea – implică o asociere a persoanelor pe criterii de afinitate, de aptitudini şi interese comune, ceea ce favorizează în mare măsură comunicarea; cu cât clasa de elevi va avea o istorie comună mai îndelungată şi un grad mai ridicat de omogenitate, cu atât similarităţile dintre membrii grupului vor creşte din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
→ complementaritatea – implică manifestarea atracţiei interpersonale pe baza identificării unor diade de elemente complementare, de trăsături individuale care există doar la unul dintre partenerii de relaţie, dar completează perfect relaţia şi echilibrează comunicarea şi activitatea desfăşurată în comun.
Cunoaşterea sistemului de relaţii de atractivitate din clasa de elevi este importantă pentru o bună determinare a sensurilor în care se produce comunicarea, a structurii grupului şi a modului în care se produc influenţe diverse, astfel încât elevii cu potenţial de lider, cu potenţial organizatoric să fie valorificaţi iar cei cu dificultăţi de integrare să fie identificaţi şi stimulaţi pentru participare la viaţa de grup.
Îndeplinirea de către toţi membrii grupului a unui ansamblu de sarcini determină conturarea rolurilor ce se atribuie fiecărui elev, în funcţie de resursele personale ale fiecăruia.
§ fenomenul de influenţă în cadrul grupului - presupune dezvoltarea, pe baza relaţiilor şi interacţiunilor din interiorul grupului, a unui sistem unitar de norme şi valori valabil pe termen lung. Relaţiile de influenţare se bazează pe ierarhia ce funcţionează la nivel de grup şi implică internalizarea unor conduite ca rezultata al fenomenului de facilitare socială, pe care doar grupul o poate determina. Simpla prezenţă a celorlalţi membri, a colegilor, la realizarea unei activităţi schimbă poziţia faţă de activitate, modalitatea de abordare şi, mai ales, motivaţia.
SURSE BIBLIOGRAFICE:
Cristea, D. (1984). Structurile psihosociale ale grupului şi eficienţa acţiunii. Bucureşti: Academiei Române.
Iucu, R. B. (2006). Managementul clasei de elevi. Aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză educaţională. Ediţia a ll-a revăzută şi adăugită. Iași: Polirom.
Radu, N., Martin, V, Ioniță, M, & Predescu, A. (1974). Teoria grupurilor și cercetarea grupurilor școlare. București: Pedagogică.
Zlate, M. (1972). Psihologia socială a grupurilor școlare. București: Politică.
Zlate, M., & Zlate, C. (1982). Cunoașterea și activarea grupurolor sociale. București: Politică.