Ideile unei educaţii de calitate, pentru toţi copii, se pot realiza în toate treptele învăţămantului, începând cu cel preprimar, pană la cel universitar, prin introducerea, alături de modelul clasic, tradiţional şi orientările moderne, ale educaţilor contemporane.
Se promovează, prin politicile aplicării noilor educaţii, includerea tuturor copiilor în sistemul educaţional, de la cei cu nevoi speciale, la cei cu dezvoltare normală, cuprinderea incluzivă a copiilor supradotaţi, diferenţierea capacităţilor de lucru şi asimilarea cunoştinţelor după nevoi şi capacităţi, difernţiat dar nediscriminatoriu, flexibilizarea conţinuturilor curriculare, personalizat şi adaptat fiecărei categorii de copil educat.
Educaţia pentru toţi a fost considerată ca o provocare a pedagogiei moderne. Pentru a putea introduce educaţia modernă în context, vom face un scurt istoric.
Preocupările pentru educarea copiilor datează din cele mai îndepărtate timpuri. În comuna primitivă toţi copiii erau educaţi pentru activităţile specifice: de vanătoare şi de pescuit.Viaţa tribală impunea mici difernţe între educarea băieţilor şi cea a fetelor. Educaţia era făcută de adulţi şi consta în îngrijirea fizică şi dobandirea de experianţă de viaţă. Nu existau instituţii specifice, educaţia realizandu-se în activităţi cotidiene, prin ritualuri de iniţiere şi prin joc.
În sclavagism, preocupările educative vizau în special aristocraţia, pentru ceilalţi acestea limitandu-se la pregătirea de luptă şi pentru treburi gospodăreşti. Platon (428-348 î.H.) preconiza ca educaţia copiilor să se facă de către instituţiile publice, sub îndrumarea unor femei pregătite în acest scop, care să cuprindă mai întai copii de 3-6 ani. Principalele forme de activitate erau constituite de jocuri, poveşti, legende şi cantece.
Aristotel considera că educaţia copiilor foarte mici 0-5 ani trebuie să o desfăşoare familia, apoi urma o pregătire de 2 ani pentru şcoală, iar şcoala era destinată copiilor peste 7 ani, dar nu incluzand şi pe cei de sclavi.
În feudalism, educaţia era distinctă pentru laici şi clerici. Educarea copiilor pană la şcoală se făcea în familie, apoi fetele feudalilor, de foarte tinere, erau duse pentru educaţie în manăstiri. Copiii laici erau educaţi la curtea seniorului pană la 7 ani, apoi, cand au apărut şcolile, erau pregătiţi pentru administraţie, primeau educaţie de nivelul culturii generale sau despre modul cum trebuiau să-şi apere privilegiile de clasă, ori erau educaţi pentru ierarhia bisericească . Copiii iobagilor şi ai meseriaşilor erau educaţi în familie, prin muncă.
Epoca modernă aduce schimbari la nivelul educaţiei. Odată cu revoluţiile burgheze şi apariţia capitalismului, este cultivat umanismul, cultul libertăţii şi activităţii, copiii trebuiesc pregătiţi ca să facă faţă noilor schimbări şi claselor sociale apărute. Numeroşi pedagogi, filozofi, oameni de cultură, au promovat în istoria modernă a educaţiei introducerea învăţării în şcoli pentru o masă cat mai largă de copii, însă structurarea pe clase sociale a produs în continuare diferenţieri majore între nivelul de educaţie şi cultură primit de cei care au acces la aceasta.
Fiecare om are dreptul de a beneficia de sprijin pentru formarea şi integrarea lui socială şi individuală. Toţi copiii au dreptul, şi este firesc să fie participanţi, la o educaţie de calitate, eficientă şi peranentă. Fiecare om are dreptul de a beneficia de sprijin pentru formarea şi integrarea lui socială şi individuală. Toţi copiii au dreptul, şi este firesc să fie participanţi, la o educaţie de calitate, eficientă şi peranentă. În Declaraţia Conferinţei UNESCO de la Salamanca din 1994 se spune că:,,Şcolile obişnuite cu o orientare incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, care crează condiţii primitoare, construiesc o societate incluzivă şi oferă forme de educaţie pentru toţi; mai mult, ele asigură o educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor şi îmbunătăţesc eficienţa şi rentabilitatea întregului sistem de învăţămant.
Altfel spus, şcolile incluzive sunt acele şcoli deschise, prietenoase în care se urmăreşte flexibilizarea curriculumului, ameliorarea calităţii procesului de predare-învăţare, evaluare permanentă şi formativă a elevilor, precum şi parteneriatul educaţional, iar educaţia incluzivă se referă în esenţă la înlăturarea tuturor barierelor în învăţare şi asigurarea participării tuturor celor aflaţi în situaţii de risc sau vulnerabilitate la excludere şi marginalizare. A apărut ideea de integrare educativă,ca reflex al curentului integrativ global din societate şi educaţie integrată, ca practică efectivă şi concretă, reprezentand, în mod indubitabil, ceva nou şi original, surprinzător şi controversă, pe fondul tradiţionalismului de secole al educaţiei. Pentru a delimita mai bine cele două perspective privind şcolarizarea copiilor educabili, cu cerinţe speciale/dizabilităţi, putem recurge la următoarea sinteză:
- Perspectiva integrativă, comprehensivă-care urmăreşte identificarea unor strategii , modele, metode şi tehnici în şcolile obişnuite în vederea adaptării şi capabilităţii de a acorda asistenţă educativă eficientă copiilor cu cerinţe speciale;
- Perspectiva segregaţionistă, delimitativă-respectiv aceea de a tria, delimita şi integra separat copiii cu dizabilităţi, în şcoli speciale, nu alături de cei din sistemul normal de învăţare.
Perspectiva segregaţionistă, apărută la începutul secolului al XX-lea , la început ca tendinţă de emancipare a epocii, ulterior, după cateva decenii s-a constatat că nu aducea mari schimbări benefice niciuneia din categoriile şcoarizate, a fost abandonată treptat.
Integrarea presupune în sens mai larg plasarea /transferul unei persoane dintr-un mediu mai mult sau mai puţin separat într-unul obişnuit, vizand ansamblul de măsuri care se aplică diverselor categorii de populaţie şi urmăreşte înlăturarea segregării sub toate formele ei. Integrarea şcolară, ca proces, este dificil de realizat în interiorul unui sistem de evaluare bazat pe competiţie, care valorizează doar nivelurile de achiziţii academice ridicate.
Chiar dacă, în aparenţă, copiii parcurg acelaşi curriculum, asta nu înseamnă că ei au aceleaşi experienţe şi competenţe educaţionale ca şi colegii lor ori că împart aceleaşi experienţe sociale cu ei. Interacţiunea pozitivă între copiii cu cerinţe educaţionale speciale şi semenii lor nu are loc automat, doar prin plasarea copiilor în medii presupuse ,, integrale”/,,incluzive”. Integrarea lor nu se rezumă nici la locul unde sunt plasaţi copiii, nici la furnizarea/facilitarea accesului la seturi de norme de învăţare si comportament, ci presupune ca şcolile să poată răspunde nevoilor tuturor copiilor lor.
Diferenţa dintre incluziune şi integrare presupune cateva coordonate:
Incluziunea este esenţa unui sistem educaţional comprehensiv real, opusă excluderii, orientarea şcolii ca instituţie deschisă pentru toţi; integrarea este modalitate de atingere a normalizării.
Integrarea presupune focalizarea pe elev, examinarea de către specialist, diagnosticarea rezultatelor, programe adecvate pentru aceştia; incluziunea este focalizată pe clasă, examinarea elevului de către factorii implicaţi în desfăşurarea procesului instructiv-educativ, colaborarea în rezolvarea problemelor, crearea unui mediu adaptativ şi a condiţiilor de sprijinire a elevilor în clasă.
Integrarea pune accent pe nevoile copiilor speciali, recuperarea subiecţilor, beneficii pentru copilul cu nevoi speciale, experienţă specializată şi suportul formal, intervenţie specială, în timp ce incluziunea serveşte drepturilor tuturor copiilor, schimbarea în domeniul şcolilor, beneficii pentru toţi copiii, suport informal şi expertiza cadrelor specializate, predare- instruire, pentru toţi.
Adaptat după Prof. Paraschiva Ungureanu, Modele de bune practici în educaţia incluzivă la nivelul de învăţământ preprimar, G. P. N. Nr.14, Tg-Jiu
Bibliografie
Ecaterina Vrăjmaş, Introducerea în educaţia cerinţelor speciale ,Editura Cedis, Bucureşti, 2004
Traian Vrăjmaş, Învăţămantul integrat şi/sau incluziv, Editura Aramis, Bucureşti, 2001
Elisabeta Voiculescu, Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003