Schimbarea comportamentelor legate de copii, așa cum arată studiile de specialitate, este în strînsă legătură cu educatorul parental, iar succesul educatorului depinde de calitățile acestuia.

          Studiile de evaluare a programelor de educaţie parentală arată faptul că pertinenţa şi randamentul unui asemenea pro­gram sunt estimate în funcţie de două criterii:

-         gradul de adec­vare a conţinuturilor acestora la nevoile părinţilor (inclusiv nevoile autoidentificate),

-         prezentarea acestora într-o manieră conformă cu disponibilitatea beneficiarilor – deci într-o manieră accesibilă şi credibilă pentru ei

(Crase et al., 1981, p. 221, apud Cojocaru, S., & Cojocaru, D., 2011 ).

 

          Dincolo de adecvarea conţinuturilor şi metodelor, succesul unor astfel de programe depind și de capacitatea educatorului parental de a fi flexibil în comunicare, precum și de modul în care acesta este perceput de către părinți.

          Studiul realizat în cadrul proiectului „Centrul pentru Copilărie şi Parentalitate” implementat de Holt România - Filiala Iaşi, cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF în România (Cojocaru, Ș., & Cojocaru, D., Optimizarea strategiilor de recrutare a părinţilor şi de consolidare a practicilor parentale dezvoltate în timpul cursurilor de educaţie parentală, 2011) a evidențiat următoarele aspecte privind profilul educatorului parental:

A. Educatorul parental este perceput în funcție de nevoia părinţilor: părinții proiectează calităţile pe care ar trebui să le aibă educatorul parental în funcţie de mai mulți factori: experienţa de părinte, proximitatea şi responsivitatea, raporturi­le de putere, categoria profesională.

Părinţii definesc diferit poziţia educatorului parental, mai ales în funcţie de modul în care definesc situaţiile particulare ale copiilor. Atunci cînd se confruntă cu o problemă ce necesită soluționare, părintele percepe educatorul parental ca fiind un expert, capabil să-i ofere sfaturi, soluţii, reţete.

B. Criterii în evaluarea calităților educatorului parental

Responsivitatea educato­rului parental:

Afirmarea de către pă­rinţi a (agreat, plăcut, înţelegător, calităţi personale în comunicare, cineva din proxi­mitatea socială, care utilizează aceleaşi coduri de comunicare şi are experienţe similare de via­ţă, care pune accent pe aspectele practice). Acest criteriu pune accent în mod deose­bit pe calităţile umane ale educatorului, subliniind în mod spe­cial metoda de lucru şi stilul interacţiunii. Evidenţierea calităţi­lor educatorului parental este pusă deseori de către participanţii la cursuri în relaţie cu identificarea acestuia drept resursă pen­tru părinţi, accesibilă şi dispusă să ofere sprijin familiei. Calită­ţile educatorului parental sunt filtrate de capacitatea acestuia de a-i înţelege pe părinţi, existând un raport de simetrie generat de experienţe comune în ceea ce priveşte exercitarea rolurilor pa­rentale.

Exercitarea rolurilor parentale în mediul rural şi mani­festarea modelului familial tradiţional, în care mama îndepli­neşte şi îşi asumă rolurile de îngrijire, creştere şi educaţie a copilului, experienţa de părinte devin principalul criteriu de apreciere a competenţelor educatorului parental.

Edu­catorul trebuie să înţeleagă situaţia fiecărui părinte. Credibilitatea şi autoritatea educatorului parental vine din calitatea de părinte.

Calităţile personale umane ale educatorului parental

Părintele are nevoie să-i fie înţelese şi senti­mentele. Întâlnirile din cadrul programului de educaţie parentală sunt de dorit a constitui experienţe relaxante generate de ati­tudinea comprehensivă a educatorului parental, şi nu evaluativă. Descrierea situaţiei relaxate de interacţiune este un indicator asupra dorinţei acestora de a nu trece printr-o situaţie de evalu­are de tip şcolar.

Sublinierea proximităţii sociale şi spaţiale

Educatorul parental trebuie să transmită din experien­ţa lui practică de părinte, referindu-se la aspecte concrete din această ex­perienţă. Experienţele şi exemplele prezentate de către educatorul parental în cadrul în­tâlnirilor sunt cu atât mai apreciate şi considerate adecvate, cu cât situaţiile discutate se află în proximitatea participanţilor.

Proximitatea, ca și criteriu de apreciere a compe­tenţelor educatorului parental, are mai multe dimensiuni:

a) proximitatea socială a educatorului parental, estimată ca o cali­tate ce scoate în evidenţă pseudo-egalitatea dintre acesta şi pă­rinţii participanţi la cursurile de educație parentală, invocată prin intermediul experien­ţelor comune de părinte;

b) proximitatea educaţională, referitoare la un nivel de pregătire apropiat cu cel al părinţilor (de aceea, părinţii invocă asistentul medical comunitar, învă­ţătorul şi uneori asistentul social comunitar ca fiind cele mai potrivite persoane din comunitate ce pot oferi educaţie parenta­lă). Proximitatea educaţională este transpusă de părinţi în calităţi ale educatorului parental (plăcut, înţelegător, simplu, fără funcţii etc.) care pot crea un cadru de interacţiune şi de învăţare adaptat caracteristicilor părinţilor participanţi. Procesul de valorizare a calităţilor personale, umane ale educatorului parental este subliniat în defavoarea poziţiei sociale şi a autorităţii specialiştilor din diferite servicii din comunitate.

c) proximitatea cognitivă, care se referă la experienţe comu­ne din comunitate, la aceleaşi informaţii legate de unele situaţii din comunitate pe care le ştie toată lumea;

d) proximitatea spa­ţială exprimată direct prin apartenenţa educatorului parental la comunitatea din care părinţii fac parte; educatorul parental este, astfel, mai apropiat oamenilor, cunoaşte realităţile din comunitate, împărtăşeşte aceeaşi cultură locală care se reflectă în limbaj şi comportament.

Proximitatea spaţia­lă şi socială a educatoru­lui parental îl ajută pe pă­rinte să gestioneze mai uşor relaţiile sale cu insti­tuţiile. Procesul de perso­nalizare a relaţiei cu insti­tuţia, cu autoritatea este generată de teamă sau ne­încredere faţă de autoritate şi faţă de instituţii. Acestea sunt mai accentuate în cazul persoanelor vulnerabile, marginalizate şi defavorizate; de aceea, educatorul parental este văzut de părinte ca o sursă pentru facilitarea relaţiilor sale cu instituţiile şi ca mijloc de creştere a accesului la diferite servicii publice.

Parti­ciparea la cursurile de educaţie parentală oferă şi aceste opor­tunităţi de modificare a relaţiilor dintre părinte şi instituţii, de apropiere a părintelui de prescripţiile şi procedurile instituţio­nale. De aceea, părinţii care caută un suport în această relaţie asimetrică dintre ei şi instituţii au o motivaţie în plus de a păstra legătura cu educatorul parental şi de a-i solicita sprijinul. Distribuirea impactului autorităţii individuale a diverşilor experţi

Pentru diminuarea asimetriei raporturilor de putere, în situaţia în care părinţii văd în educatorul parental un expert (în special pentru cei care se confruntă cu probleme, sau definesc copilul ca fiind o proble­mă), aceștia apelează la distribuirea puterii şi dominaţiei din partea specialiştilor prin propunerea lucrului în echipă. Astfel, autoritatea diverşilor specialişti (medici, profe­sori pe domenii este diluată între diferite specializări (astfel, medicul poate oferi informaţii în sfera medicală, profesorul în cea educaţională), încât niciunul dintre ei să nu deţină în totalitate controlul asupra informaţiilor şi asupra grupului de părinţi. Pentru această strategie se optează şi în cazul altor catego­rii de specialişti care se află în proximitatea socială şi educaţio­nală a participanţilor (asistent medical, asistent social).

          Asistentul social comunitar ca educator parental

          Profilul educatoru­lui parental se asociază nevoilor pe care le-ar acoperi aceștia părinţi­lor (nevoi de natură medi­cală/ metodele de lucru cu copiii/ igiena). Aceste ne­voi sunt nuanţate şi exprimate de părinţi în funcţie de vârsta co­pilului, de situaţiile particulare ale acestuia.

          Poziţia de asistent social comunitar pare să reprezinte, alături de asistentul medical comunitar, o poziţie socială responsivă în comunitate. Invocarea asistentului social comunitar, ca persoană-resursă în oferirea cur­surilor de educaţie parentală, este, în principal, exprimată de că­tre persoanele aflate în dificultate, părinţi care se confruntă cu probleme financiare şi sociale, care sunt beneficiari ai prestaţii­lor sociale, care trăiesc din alocaţiile copiilor şi din veniturile obţinute din munca ocazională.

          Asistentul social este văzut ca o persoană care cunoaşte bine problemele comunităţii (proximitate cognitivă) şi este din comunitate (proximitate spaţială).

          Asistentul medical ca educator parental

          Nevoile specifice identificate de părinţi sunt influenţate de vârsta copi­ilor. Părinţii care au copii de vârsta mică şi preşcolară, sau cu dizabilităţi accentuează faptul că educatorul parental trebuie să fie aibă cunoştinţe legate de dezvoltarea copilului, ceea ce nu implică neapărat nevoia de a fi medic. Părinţii solicită expertiză specifică în domeniul medical de la asistentul medical, care poate da soluţii la probleme medicale ale copiilor.

          Chiar dacă părinţii (mai ales cei cu copii de vârstă mică şi cu copii cu dizabilităţi) identifică nevoia de informaţii în do­meniul medical, al dezvoltării copilului, ei nu consideră medi­cul drept resursă pentru educaţie parentală.          Poziţia de medic în cadrul comunităţii nu se bucură de atributul responsivităţii şi nici de calităţile proximităţii sociale şi educaţionale.

          Medicul ca educator parental

          Medicul nu este perceput de către părinţi ca fiind o resursă pentru educaţie parentală. Refuzul autorităţii medicului în contextul unor relaţii de proximitate pseudo-simetrice din cadrul grupului de educaţie parentală este cel mai categoric exprimat de către părinţi.

          Profesorul ca educator parental

          Profesorul re­prezintă o resursă importantă pentru părinţi. Interacţiunile părinţilor cu şcoala şi valoriza­rea educaţiei ca sursă de mobi­litate socială creditează poziţia personalului din sistemul de educaţie ca fiind potrivită pentru oferirea cursurilor de educaţie parentală şi implicarea şcolii în organizarea unor astfel de pro­grame destinate părinţilor.

          Expertul - ca educator parental

          Această categorie de părinţi fac parte din categoria celor care caută în educaţia parentală reţete, caută soluţii imediate pe care să le aplice me­canic în relaţie cu copilul.

          Educatorii sunt recunoscuţi ca fiind experţi, ce pot da sfaturi părinţilor pentru rezolvarea probleme­lor cu care se confruntă părinţii în exercitarea responsabilităţi­lor parental.

SURSA BIBLIOGRAFICĂ:

Cojocaru, Ștefan, & Cojocaru, D. (2011). Profilul educatorului parental. În: Optimizarea strategiilor de recrutare a părinţilor şi de consolidare a practicilor parentale dezvoltate în timpul cursurilor de educaţie parentală. pp. 37 – 53. București: Alpha MDN.