Formarea interculturală presupune două dimensiuni majore, interrelaționate (Rey, 1999, apud  Cucoș, 2000):

1.      dimensiunea conceptuală / „cunoştinţele"  - obiectivă şi construită din multiple unghiuri);

2.      dimensiunea „experienţei" (subiectivă şi relaţională).

Achiziţiile conceptuale se realizează prin:

• cunoaşterea drepturilor omului şi a instrumentelor internaţionale cu referire la acestea;
• cunoaştere a principalelor probleme ale timpului nostru şi a violării drepturilor omului;
• cunoaşterea instituţiilor, a organizaţiilor guvernamentale şi nonguvernamentale, locale, naţionale, regionale, internaţionale care ar putea facilita deschiderea către educaţia interculturală şi la care instituţiile educative ar putea să facă apel;
• cunoaştere a reţelelor sociale, profesionale şi mediatice ale regiunii cu care s-ar putea colabora;
• cunoaşterea populaţiilor defavorizate ale regiunii, a situaţiei lor şi a nevoilor acestora.

 

Achiziţiile metodologice, instrumental-aptitudinale - se realizează prin:

·      ajutarea educatorilor sau a altor categorii profesionale pentru a răspunde la nevoile diversificate ale publicului şcolar, mai ales ale celui defavorizat sau cu nevoi speciale;

·      facilitatea depistării, aprecierii şi fructificării competenţelor elevilor care provin din medii defavorizate, chir dacă acestea nu se ridică la altitudinea cerută de şcoală;

·      iniţierea în metodele active şi participative, în organizarea pe grupe cooperative, în organizarea unor proiecte colective, prin animaţie sau joc de rol, prin dezbateri, negociere etc.;

·      ajutarea la pregătirea activităţilor vizate (vizite la muzee, monumente arhitectonice, intreprinderi, proiecte de utilitate publică) pentru ca elevii să-şi materializeze experienţele de care dispun;

·      familiarizarea cu utilizarea documentelor autentice, lectura critică a manualelor şcolare şi a informaţiei;

·      obişnuirea cu aplanarea conflictelor, reperarea prejudecăţilor, a stereotipurilor şi a funcţionării acestora;

·      atenţionarea la neînţelegerile care ar putea surveni între persoane de limbi, culturi sau religii diferite şi a-i ajuta să le depăşească;

·      încurajarea adoptării unor strategii novatoare, cooperarea cu ansamblul de parteneri ai comunităţii şi transformarea instituţiilor educative în centre de promovare a interculturalităţii la nivel comunitar;

·      familiarizarea cu tehnologia educativă, cu învăţământul de la distanţă şi obişnuirea de a colabora cu media;

·      evaluarea învăţământului şi a educaţiei nu numai în termeni de selecţie şi competiţie, ci şi în funcţie de relaţiile sociale dezvoltate ca urmare a unei educaţii dimensionate după principiile interculturalităţii (Rey, 1996, apud  Cucoș, 2000).

Formarea pentru situaţii interculturale trebuie să-l instrumentalizeze pe profesor atât cu mijloace conceptuale sau metodologice, precum şi cu atitudini / comportamente prin care să se apropie de situaţii de contact cultural, să-şi reanalizeze permanent relaţiile cu sinele sau cu alţii.

Există o serie de reguli procedurale de bază în formarea interculturală (Camilleri, 1999, apud  Cucoș, 2000), precum:

1.    Înţelegerea logicii fiecărei culturi. Fiecare individ trebuie asigurat că face parte dintr-o cultură ce are toate atributele demnităţii şi valorii. Nu este deloc onest să decretezi alte culturi ca fiind minore, bizare, şocante sau să avansezi ierarhii valorice între culturi. Judecăţile peiorative la adresa unei culturi trebuie să dispară, demonstrând legăturile indestructibile dintre realităţi şi specificităţile lor culturale. Culturile se construiesc în funcţie de un anumit mediu, răspunzând unor nevoi bine determinate. O cultură prezentată în situaţia funcţionării acesteia nu mai apare deloc stranie. Transplantată chiar explicativ într-un alt context (cum ar fi o cultură a trecutului valorizată după canoanele prezentului), aceasta este devalorizată sau desfiinţată. La fel, culturile trebuie explicate pornind de la modelele de plecare, de la principiile profunde care le-au generat. Configuraţiile culturale sunt autocentrate, ele pornesc de la un filon de bază  în jurul căruia se adaugă noi elemente; e necesar să priveşti din interior (printr-un demers emic”) şi nu din exterior (printr-un demers „etic”)  pentru a înţelege cu adevărat o cultură.

2.    Educarea în perspectiva relativismului. Sistemele culturale trebuie evaluate „în relaţie cu”, într-un mod detaşat, decentrat, pentru a ieşi de sub tutela judecăţilor etnocentriste. Un prim nivel al acestei poziţii constă în a prezenta propriul model cultural, fără însă a-l impune. Al doilea nivel ar consta în conştientizarea faptului că nu avem nici un motiv în a decreta superioritatea culturii proprii. Nu numai că trebuie să fim toleranţi faţă de alţii, dar e corect să recunoaştem că nu putem legitima o judecată de valoare ierarhizantă asupra a două sau mai multe culturi.

3.    A nu sacraliza culturile. Legitimând anumite culturi, ca practici acceptabile, nu trebuie ajuns la a le sacraliza, a le supradimensiona în defavoarea altora. Dinamica interculturală implică co-sentimentul principiului schimbării şi al transformărilor permanente. Interculturalul face să se treacă de la ipostaza culturii dictate sau decretate de un grup, impusă ca o transcendenţă, la ipostaza înţelegerii culturii ca dialog cu alţii; se trece de la „cultura-produs” la „cultura-proces”, de la o perspectivă statică la una dinamică. Așa cum au arătat istoria și antropologia culturală, toate culturile trec, au o viaţă oarecare, se transformă, se transfigurează în multiple forme în timp şi spaţiu.

4.    A lua în serios eterogenitatea. Trebuie învăţat că eterogenitatea nu are nimic blamabil în sine, atunci când apare în mod natural, fără a fi impusă. Trăim din ce în ce mai mult în spaţii culturale multiforme, diferenţiate. A fi contra rasismului, a cunoaşte mecanismele excluziunii şi a lupta împotriva barierelor artificial construite între indivizi sau colectivităţi constituie o conduită ce se cere a fi achiziţionată de cel chemat să realizeze educaţie pentru diversitate.

5.    A recunoaşte neînţelegerile şi conflictele. A sesiza realitatea aşa cum este, chiar dacă este deficitară sub aspect intercultural, constituie un examen de onestitate şi probitate profesională. Conflictele între culturi sau între persoanele aparţinând unor topici culturale diferite sunt evidente, iar a le conştientiza constituie primul pas în a le rezolva. Negativul se cere asumat, interpretat, înţeles, cu toate consecinţele psihologice. Socialul facilitează uneori conflictele interculturale. Insecuritatea economică, şomajul, concurenţa pe piaţa muncii, schimbările sociale, orgoliile de tot felul au şi o componentă culturală care antrenează conflict, inclusiv în perspectivă interculturală.

Pregătirea personalului didactic pentru gestionarea situaţiilor multiculturale trebuie să fie pluridirecțioală, prin: seminarii de formare, stagii de pregătire, grupe de lucru, echipe de cercetare, elaborarea de suporturi curriculare, vizite de studii.

Pregătirea personalului didactic se realizează la patru niveluri:

• personal - cu privire la  propriul profil psihocomportamenta, prin depăşirea prejudecăţilor şi stereotipurilor personale;
• cognitiv - de cunoaştere a premiselor istorice, geografice, antropologice, sociologice privind generarea şi consecinţele fenomenelor interculturale;
• metodologic - de acumulare a metodelor şi procedeelor de păstrare şi cultivare a diferenţelor, de aplicare a metodelor de diferenţiere şi particularizare a valorilor;

§  relaţional - de cunoaştere aprofundată a datelor reale despre elevii cu care se lucrează.

Formarea continuă a personalului didactic în problematica interculturalităţii, se poate desfăşura la sediul şcolii, Casa Corpului Didactic, departamentele de specialitate din universităţi.  

Temele acestor module de formare continuă sunt diverse, în funcţie de trebuinţele concrete ale cadelor didactice (apud Cucoș, 2000):

§  Gestionarea culturilor minoritare

§  Dimensionarea interculturală a curriculum-ului

§  Strategii de formare a competenţelor de comunicare şi de participare socială

§  Democraţie şi diversitate;

§  Dreptul şi îndatoririle minorităţilor

§  Statul şi comunităţile multiculturale

§  Cetăţeanul

§  Integrarea europeană: posibilităţi şi bariere culturale

§  Avatarurile prezervării identităţii

§  Noi ipostaze ale culturo-centrismului

§  Sensibilizare şi competenţă interculturală

§  Strategii de mediere interculturală

§  Postmodernitate şi relaţii interetnice

§  Strategii de depăşire a etnocentrismului la diferite discipline şcolare

§  Globalism educaţional şi învăţământ transnaţional

            În formarea formatorilor, așa cum precizează autorul, este utilă o valorificare a tuturor cercetărilor din sfera psihopedagogiei interculturale, precum şi a celor din zona antropologiei culturale, psihologiei sociale, psihologiei dezvoltării, managementului rezolvării conflictelor etc.; o virtuală programă de formare interculturală a cadrelor didactice ar trebui să cuprindă o serie de teme precum:

·         Tendinţe ale societăţii contemporane: dinamica multicultural-intercultural;

·         Fenomenologia transmiterii şi difuziunii culturale;

·         Identitate şi diferenţă culturale. Consecinţe în plan şcolar;

·         Relativismul cultural şi efecte perverse în educaţie;

·         Filtrarea realităţii sociale prin imagini (categorizarea, stereotipurile, prejudecăţile);

·         Maladii ale raportării la ceilalţi:

·         Discriminarea;

·         Intoleranţa;

·         Xenofobia;

·         Etnocentrismul;

·         Rasismul;

·         Sexismul;

·         Obiective şi valori ale educaţiei interculturale;

·         Exigenţe interculturale şi educaţia în familie;

·         Metode şi activităţi specifice educaţiei interculturală;

·         Strategii de experimentare a diversităţii valorilor;

·         Formal şi informal, curricular şi extracurricular în pregătirea interculturală.

    Formarea interculturală a cadrelor didactice (Dasen, Perregaux și Rey, 1999, pp.186-187) se poate realiza prin:

ü  organizarea democratică a claselor (grupelor)

ü  experimentarea unor roluri sociale cât mai diferite

ü  militarea pentru înţelegerea aprofundată a culturilor, limbilor, tradiţiilor, religiilor, convingerilor etc.

ü  urmărirea calității relaţiilor dintre elevi în serviciul promovării prestigiului fiecăruia

ü  stăpânirea fenomenelor de violenţă

ü  asigurarea respectării drepturilor tuturor categoriilor de minoritari

ü  asigurarea deschiderii grupului spre exterior, favorizând empatia în raport cu alte persoane sau alte grupuri

ü  identificarea atitudinilor etnocentriste şi a stereotipurilor, precum şi  elaborarea de strategii adecvate de combatere a acestora

ü  recunoaşterea şi conştientizarea filtrelor culturale, decriptarea unor stimuli culturali necunoscuţi

SURSE BIBLIOGRAFICE:

Camilleri, C., et.al. (1990). Stratégies identitaires. Paris: P.U.F.

Cucoș, C. (2000).  Educaţia. Dimensiuni culturale și interculturale. Iași: Polirom.

Dasen, P., Perregaux, C., & Rey, M. (1999). Educaţia interculturală. Iași: Polirom.

Rey, M. (1996). D'une logique mono a une logique de l'inter. Pistes pour une éducation interculturelle et solidaire. Cahier no 79, Section des Sciences de l' Education. Université de Geneve.