“Educația are dificila misiune de a transmite o cultură acumulată de secole, dar şi o
pregătire faţă de un viitor, în bună măsură, imprevizibil.”
Jacques Delors
În vederea pregătirii copiilor pentru a face față cu succes provocărilor lumii contemporane, școala trebuie să pună accentul pe formarea la aceștia de competențe, atitudini transversale și transferabile.
Abordarea interdisciplinară presupune dezvoltarea capacității de a transfera rapid și eficient, de a sintetiza și de a aplica cunoștințe, deprinderi, competențe acumulate prin studierea diverselor discipline în vederea rezolvării unor situații problemă.
Un factor important în asistența copiilor cu CES îl constituie identificarea celor mai adecvate strategii educaționale. În acest context, este absolut necesar ca specialiştii în domeniu să cunoască clasificarea tehnologiilor didactice, modalitățile de adecvare a acestora la necesitățile copiilor, să mo- nitorizeze şi să estimeze impactul utilizării unei anumite metode/procedeu în lucrul cu copilul şi, respectiv, să decidă care sînt cele mai relevante, mai eficiente, pentru a le promova în activitățile de incluziune educațională.
Caracteristicile strategiilor incluzive, ca strategii ce se adresează tuturor copiilor și care caută să atingă şi să rezolve problemele de învăţare ale tuturor, sunt următoarele: flexibilitatea; efectivitatea; eficienţa; diversitatea; dinamica; interacțiunile și cooperarea; creativitatea; globalitatea; interdisciplinaritatea.
Strategiilor incluzive de predare-învațare valorizează fiecare elev și dau profesorului libertatea de a înțelege complexitatea și diversitatea soluțiilor didactice prin imagini pozitive despre orice copil și despre sine. Unul dintre drepturile fundamentale ale copilului este acela de a fi susținut în valorificarea maximală a propriilor capacități, ceea ce reprezintă criteriul șanselor egale în educație și care nu poate fi realizat decât în condițiile unei abordări diferențiate, nu izolate sau segregate. Cerințele educative speciale se raportează la sprijinul necesar acordat copilului, pentru a putea depăși dificultățile cu care se confruntă și care reprezintă obstacole în procesul adaptării sociale.
Incluziunea, proces care caracterizează școala incluzivă sau școala pentru toți copiii, a apărut ca o provocare spre schimbarea atitudinilor, prejudecăților și mentalităților, precum și a politicilor și practicilor de excludere și segregare.
Un învăţământ interdisciplinar poate conferi elevilor posibilitatea de a dobândi o privire de ansamblu asupra vieţii şi universului, de a asimila mai temeinic valorile fundamentale şi de a distinge mai uşor scopurile de mijloace.
Promovarea interdisciplinarităţii constituie un element definitoriu al progresului cunoaşterii. Copiii nu trebuie educaţi pentru lumea de azi, deoarece nu se știe cum va fi lumea lor şi e nevoie să fie învăţaţi să se adapteze.
Instruirea interdisciplinară sau cea transdisciplinară presupun o serie de interacţiuni care se manifestă prin: preluarea de metode, de cunoştinţe sau a unui limbaj specific unei anumite discipline;descrierea în paralel a aceluiași fenomen sau a unor aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen;oferirea de cunoştinţe necesare în alte discipline.
Se poate vorbi și de o interdisciplinaritate a metodelor, care are drept numitor comun principii şi metode de investigaţie din diverse ştiinţe (metoda experimentală, de exemplu) şi de interdisciplinaritatea bazată pe concepte comune, fundamentale mai multor discipline.
Educația incluzivă – componentă a paradigmei educație pentru toți – proiectează un nou tip de școală: comprehensivă (cuprinzătoare, care nu selectează și nu exclude), care realizează co-educația, care este deschisă, tolerantă, prietenoasă și democratică, care este mai naturală prin eterogenitatea ei.
Școala incluzivă valorizează și include pe toți copiii, adaptându-se ea însăși la diversitatea de cerințe educaționale speciale, la particularitățile de dezvoltare și învățare ale fiecărui copil.
Pentru a asigura dreptul fundamental la educație al fiecărui copil, cadrele didactice adaptează procesul de predare-învățare-evaluare la necesitățile și potențialul fiecăruia, prin ajustări adecvate și rezonabile.
În mod firesc, omul gândește interdisciplinar. De altfel, practica socială nici nu cunoaște probleme unidisciplinare, dimpotrivă, ea reclamă – pentru adecvarea demersurilor teoretice-deschiderea şi comprehensiunea spre şi pentru toate domeniile cunoaşterii. Înfăptuirea acestui deziderat este cu atât mai stringentă cu cât astăzi nu se mai poate concepe soluţionarea corespunzătoare a unei probleme fără a ţine seama de toate laturile gândirii ştiinţifice, de îmbinarea tuturor domeniilor cunoaşterii într-un tot unitar.
Profesorul, indiferent de disciplina pe care o predă, poate şi trebuie să realizeze interdisciplinaritatea, să aibă o concepţie interrelată asupra fenomenelor, în situaţiile în care formaţia şi perfecţionarea sa ulterioară s-au realizat pe baza unei viziuni unitare. Numai astfel el va putea actiona corespunzător pe linia formării unei concepţii ştiinţifice despre lume şi viaţă, pe linia întăririi caracterului instrumental, operaţional şi în acelaşi timp funcțional al cunoştinţelor pe linia creşterii randamentului şcolar.
Interdisciplinaritatea apare ca necesitate a depășirii granițelor artificiale între diferite domenii. Argumentul care pledează pentru interdisciplinaritate constă în aceea că oferă o imagine integrată a lucrurilor care sunt, de regulă, analizate separat.
Strategiile didactice trebuie să fie flexibile, respective să poată fi modificate, reformate în funcție de context, să genereze atât învățarea, cât mai ales schimbarea de atitudini și comportamente în situații didactice diverse. Insă această diversitate de contexte nu poate fi privită separat. Disciplinele nu ne dau imaginea completă a lucrurilor, dacă le privim izolat. Articulându-se între ele, integrându-se, ele își îndeplinesc rolul în mod eficace. Teoretic vorbind, interdisciplinaritatea presupune intersectarea diferitelor arii disciplinare prin ignorarea limitelor stricte ale disciplinelor, se caută teme comune pentru diferite obiecte de studiu cu un ordin de învățare mai înalt, termen regăsit în limba engleză ca “higher order leaning objectives”.
Între experiențele consacrate de organizare a conținuturilor învățământului pot fi catalogate ca inovații:
- Abordarea interdisciplinară;
- Predarea integrată a cunoștințelor;
- Organizarea modulară;
- Învățarea asistată de calculator.
Deși interdisciplinaritatea este un principiu care derivă din cercetarea științifică, putem identifica unele modalități de implementare a acesteia și la nivelul curriculum-ului școlar. Acestea se pot realiza atât la nivelul macroeducațional (cel al proiectării și elaborării curriculum-ului: planuri, programe, manuale școlare), cât și la nivelul microeducațional (cel al activităților de predare-învățare-evaluare, desfățurate într-un cadru formal sau nonformal).
Un conținut școlar proiectat, elaborat și utilizat în manieră interdisciplinară corespunde mult mai bine realității prezentate, conducând la o înţelegere cât mai bună şi unitară din partea elevilor.
Ca și pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea depășește limitele disciplinei însă finalitatea sa rămâne înscrisă în cercetarea interdisciplinară.
Prin interdisiciplinaritate se creează:
- Acoperirea rupturilor dintre discipline, eliminarea izolării și lipsei corelațiilor între conținuturile diverselor discipline.
- Construirea, prin educație, a unor structuri mentale dinamice, flexibile și capabile să sprijine deciziile cele mai potrivite.
- Rezolvarea de probleme, care poate fi considerată cea mai importantă forță motrice a integrării, datorită relevanței sale practice. Problemele cu care ne confruntăm în viața profesională, socială sau personală impun judecăți și decizii care nu sunt, de regulă, limitate în jaloanele disciplinare. Aceste probleme au un caracter integrat, iar rezolvarea lor impune corelații rapide și semnificative.
Calitatea învăățământului incluziv depinde de capacitatea structurilor sale manageriale de „a elabora un sistem propriu de asistență a principalilor factori implicați în procesul instructiv-educativ (cadre didactice, elevi, părinți), care trebuie informați sistematic și permanent în probleme intra, inter și trans-disciplinare, angajate direct în modelarea educațională a realității”:
• cunoașterea psihopedagogică a elevului;
• proiectarea pedagogică a activității didactice;
• aplicarea teoriilor moderne ale învățării (în special „teoria învățării depline”);
• elaborarea instrumentelor de evaluare (inițială, sumativă, formativă) necesare cadrelor didactice în contextul unor programe curriculare;
• stimularea creativității pedagogice în mediul școlar.
Interdisciplinaritatea strategiilor școlii incluzive vine din faptul că ele sunt interactive, participative, euristice, experiențiale, de descoperire și problematizare, aplicându-se în toate disciplinele școlare.
Acceptând diversitatea elevilor, acceptăm diversitatea soluţiilor de viaţă, pentru o lume pe care ne este greu să o anticipăm. Trebuie să fim deschişi tuturor soluţiilor. Acest lucru este nevoie să ajungă la copii, ca strategie de cunoaştere şi învăţare
Considerând că interdisciplinaritatea are ca principal fundament în transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta, B. Nicolescu (1997) vorbește de trei grade de interdisciplinaritate:
a) un grad aplicativ: în urma transferului de metode rezultă aplicații practice concrete;
b) un grad epistemologic: în urma asimilării de metode din alte domenii, în cadrul disciplinei respective se inițiază analize profitabile privind propria sa epistemologie;
c) un grad generator de noi discipline: transferul de metode între două sau mai multe discipline conduce la apariția unui domeniu autonom.
Prin interdisciplinaritate se realizează acțiunea deschisă dintre competențe sau conținuturi interdependente din două sau mai multe discipline, ce implică interpenetrarea disciplinelor.
La nivelul proiectării curriculare vorbim de competențe transversale sau competențe cheie.
Prin interdisciplinaritate se dezvoltă competențe integrate/transversale/cheie/ crosscurriculare.
La nivel interdisciplinar apar transferuri orizontale ale cunoștințelor dintr-o disciplină în alta la nivel metodologic și conceptual.
Interdisciplinaritatea s-a impus din ce în ce mai mult în ultimii ani, ca o nouă modalitate de abordare a cunoștințelor datorită întrepătrunderilor diverselor discipline între ele, firești sub raport logic din cauza caracterului de sistem al științei. Legăturile interdisciplinare au drept scop înțelegerea de către elevi a structurilor socio-economice și culturale, a relațiilor politice și a mentalităţilor dominante care au generat evenimente.
Conexiunile interdisciplinare duc la o mărire a posibilităților explicative la care poate face apel profesorul, dar nu trebuie omis ca aceste explicații să țină cont de principiul respectării realității
Avantajele unei abordări interdisciplinare și realizării interdisciplinarității în cadrul orelor ar fi următoarele:
- facilitarea însușirii unui volum bogat de cunoştinţe;
- are loc crearea unui cadru faptic în care elevii socializează participarea lor la lecţie;
- elevii se deprind cu anumite instrumente de lucru necesare muncii intelectuale, cognitive;
- se poate folosi activ factorul mass-mediei.
Bibliografie:
- Blanca Grama Mara, Abordarea dificultăţilor de învăţare din perspectiva educaţiei inclusive, AMT, vol II, nr. 1, 2011
- Chicu, V., Evaluarea în incluziunea educațională: de la teorie la practică, Revista de teorie și practică educațională a Centrului Educațional PRO DIDACTICA, 2012, nr.5-6
- Cristea S., Fundamentele pedagogiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2010
- Preda, V. (coord.) (2000). Orientări teoretico – praxiologice în educația specialaă, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană.
- Educaţia incluzivă, Suport de curs pentru formarea continuă a cadrelor didactice în domeniul educaţiei incluzive centrate pe copil, Proiectul "Integrarea copiilor cu dizabilităţi în şcolile generale", Lyceum, Chişinău, 2016