Din punct de vedere etimologic, termenul de „metodă” este derivat din grecescul „methodes”, care înseamnă „drum spre, cale de urmat”. Sensul iniţial al acestui concept s-a păstrat până iî zilele noastre, el fiind însă extins şi îmbogăţit succesiv pe baza cercetărilor de didactică ce au surprins caracteristici noi ale sferei şi conţinutului noţiunii de metodă. Predominantă este perspectiva acţională prin prisma căreia metodele sunt instrumente cu ajutorul cărora copiii, sub îndrumarea cadrului didactic sau în mod independent, avansează în acţiunea de cunoaştere şi de formare a priceperilor şi deprinderilor.

Metodele cercetării pedagogice pot fi abordate într-un spirit înnoitor, în condiţiile reformei învăţământului, extinzând sfera lor de acţiune asupra aspectelor complexe ale procesului  de învăţământ în perspectiva psihologică, pedagogică, sociologică şi etică.

 

Metodele nu au valoare fixă, ci capătă valoare prin eficienţa cu care conduc activitatea subiectului spre un obiectiv în condiţiile date. Procesul educaţiei incluzive, fiind foarte divers, necesită în ansamblul său, metode diferite, fiecare metodă fiind utilă în alte situaţii. Pentru obiective restrânse, şi în condiţii date, este de obicei mai utilă o anumită metodă, iar pentru obiective complexe se apelează la strategii didactice, adică la ansambluri în care metode diferite îşi completează reciproc efectele.

Din punct de vedere psihologic, ca mecanisme de acţiune şi ca elemente formative care conduc procesul educativ incluziv şi contribuie la elaborarea unor planuri de acţiune, metodele cercetării pedagogice deţin un loc de frunte în investigarea şi influenţarea formativă a dezvoltării personalităţii copilului cu cerințe educaționale speciale.

Din punc de vedere pedagogic, metodele sunt văzute ca modalităţi de informare şi formare, de modificare şi perfecţionare a conduitei şcolare, reprezintă componente esenţiale ale diferitelor situaţii educaţionale.

Din punct de vedere etic, metodele de cercetare indică direcţii care duc la descoperirea adevărului, la eliberarea de prejudecăţi şi ignoranţă şi deci sunt puse în serviciul afirmării personalităţii.

Metodele de cercetare sunt acelea care reuşesc să plaseze subiectul (copilul cu cerințe educaționale speciale) în situaţia de cercetător, de participant nemijlocit la explorarea unei situaţii, la rezolvarea unei probleme teoretice sau practice, prin descoperirea regulilor care o guvernează, adică să devină un părtaş direct la aventura cunoaşterii autentice. În acelaşi timp, vorbirea copilului devine mai bogată, mai clară, mai corectă, asigurând dezvoltarea mai intensă a gândirii acestuia.

Două orientări fundamentale ne ajută în ultima periodă să degajăm opţiuni şi tendinţe în învăţământul contemporan în cadrul acestui domeniu şi anume:

- de ordin cantitativ, care indică o vădită tendinţă de multiplicare şi diversificare a metodelor;

- de ordin calitativ, care pune accent pe înnoirea şi modernizarea metodelor şi tehnologiilor didactice, de cea mai mare amploare şi deschidere;

Metodele de cercetare pedagogică ce pot fi utilizate în învățământul incluziv se pot structura în funcţie de etapa aplicării lor atfel:

a) metode de colectare a datelor: - observaţia,

- convorbirea,

- chestionarul,

- testul;

b) metode ameliorative:- experimentul

c) metode de interpretare şi analiză a datelor acumulate.

Fiecare cadru didactic trebuie să-şi folosească în aşa măsură priceperile şi deprinderile legate de utilizarea metodelor didactice, astfel încât ulterior să le aplice independent în vederea perfecţionării proprii precum şi a generalizării rezultatelor obţinute.

Este dovedit ştiinţific faptul că, în învățământul incluziv contribuţia jocului didactic şi a diferitelor tipuri de jocuri – exerciţiu la dezvoltarea vorbirii copilului sunt esențiale.

Metoda conversaţiei este o formă a metodei experimentale, pentru că situaţiile care cer exprimarea verbală sunt provocate intenţionat de către un experimentator. Este metoda de învăţământ ce constă în valorificarea didactică a întrebărilor şi răspunsurilor. Este o metodă verbală, ca şi expunerea, dar mai activă decât aceasta.

Prin conversaţie se urmărește nivelul de dezvoltare al limbajului copiilor: pronunţia corectă a tuturor sunetelor şi grupurilor de sunete, construirea de propoziţii şi fraze corecte din punct de vedere gramatical, stadiul cantitativ al vocabularului fiecărui copil.

Această metodă, folosită de la primele activităţi în grădiniţă, cuprinde, pe lângă posibilităţile de cunoaştere a greşelilor de vorbire din faza de început, valenţe deosebite de înregistrare în caietul de observaţii a evoluţiei copilului în ceea ce priveşte vorbirea, cât şi bagajul de cunoştinţe necesar acestuia în vederea bunei adaptări la regimul şcolar.

Pentru verificarea vocabularului activ al copiilor, se consideră necesară folosirea unei convorbiri dirijate..

În funcţie de tehnica utilizată, convorbirea poate fi:

- liberă – angajată spontan pe o anumită temă;

- semidirijată – când se elaborează   un plan în prealabil,

- dirijată – când există un plan de întrebări, care se epuizează în ordinea stabilită;

Din această cauză, fiecare întrebare trebuie să fie formulată cât mai clar, precis şi scurt, în cât mai puţine cuvinte. O astfel de formulare ajută copiii să găsească răspunsul adecvat.

Întrebări de tipul ,,Cum este floarea?”, sunt generale, nu vizează un aspect concret, fapt care-i pune pe copii în imposibilitatea de a da un răspuns satisfăcător. Asemenea formulări de întrebări trebuie evitate. Prin întrebări ca  ,,Ce culoare are frunza ?”, ,,Ce formă are floarea?” ,am orientat copiii asupra răspunsurilor concrete formate din mai multe cuvinte şi nu a răspunsurilor monosilabice da-nu, din care se poate constata ce a gândit copilul.

Esenţial este faptul că educatoarea orientează în mod permanent gândirea preşcolarului, prin felul în care formulează întrebările, astfel încât ca din ”aproape în aproape” să ajungă la noutatea propusă. În cadrul conversaţiei euristice fiecare nouă întrebare îşi are germenele sau punctul de plecare în răspunsul anterior. Posibilitatea de utilizare a convorbirii nu este limitată, ci este condiţionată de experienţa de cunoaştere de până atunci a copilului, care să-i permită să dea răspunsuri la  întrebările ce i se pun.

Întrebările trebuie să fie formulate corect, atât din punct de vedere gramatical cât şi logic, să fie precise, să aibă concizie  şi să nu fie foarte lungi.

Metoda convorbirii se foloseşte mai intens începând cu grupa de 4-5 ani şi ocupă un loc mai important la grupele de 5-6 şi 6-7 ani.

Pentru o mai bună organizare a convorbirii este bine să fie organizat in prealabil un protocol al acesteia, protocol care să cuprindă scopurile acesteia. În convorbirile cu părinţii, pe care le-am realizat prin vizite dese la domiciliul copiilor, prin vizitarea grădiniţei de către părinţi cu ocazia adunărilor organizate pe anumite teme educative privind cunoaşterea personalităţii preşcolarilor, am reuşit să cunosc metodele folosite în familie în vederea dezvoltării vorbirii la preşcolari. Întreţinând o legătură directă cu părinţii, am putut să-mi dau seama de condiţiile de viaţă ale preşcolarilor, de interesul şi preocuparea celor din jur, de sprijinul dat copiilor.

Convorbirea cu preşcolarii presupune mult tact: găsirea tonului adecvat, mai ales în formularea întrebărilor, care constituie un mijloc de activizare a vocabularului.

Conversaţia este folosită în activitatea comună de convorbire în măsura în care este necesară ca, de pildă, la începutul activităţilor de educarea vorbirii, pentru a face legătura între ceea ce au învăţat copiii mai înainte şi tema nouă, în finalul activităţilor ocazionate de aprecierile lucrărilor sau a comportamentul copiilor.

Cel mai mare avantaj al acestei metode constă în faptul că permite recoltarea unor informaţii numeroase, variate şi preţioase, într-un timp relativ scurt, asupra cunoştinţelor copiilor, fapt care poate ajuta în planificarea jocurilor didactice, cât şi în pregătirea acestora prin alte activităţi de recuperare a cunoştinţelor acestora.

Fiecare cadru didactic trebuie să-şi folosească în aşa măsură priceperile şi deprinderile legate de utilizarea metodelor didactice, astfel încât ulterior să le aplice independent în vederea perfecţionării proprii precum şi a generalizării rezultatelor obţinute.

Metoda observaţiei

Prin observaţie, ca metodă ştiinţifică de cercetare, se înţelege urmărirea atentă, sistematică, planificată a manifestărilor psihice,în vederea descoperirii aspectelor lor esenţiale. Este  realizată în cercetare ca o metodă de colectare a datelor.

Trebuie subliniat faptul că, spre deosebire de observaţia întâmplătoare, ocazională, observaţia, ca metodă ştiinţifică de investigare, reprezintă în cadrul procesului instructiv – educativ din grădiniţă, un act de cunoaştere complex, organizat, planificat şi desfăşurat pe baza unui plan realizat de fiecare cadru didactic. Spre deosebire de observaţia întâmplătoare, observaţia, ca metodă ştiinţifică de investigare, este în cadrul procesului instructiv – educativ din grădiniţă, un act de cunoaştere complex, planificat şi realizat pe baza unui plan realizat de fiecare cadru didactic.

Observaţia vizează comportamentul preşcolarilor în anumite situaţii, explicându-se forme complexe ca: atenţia, strategiile percepţiei şi gândirii în realizarea unor sarcini, formarea de priceperi şi deprinderi, atitudinile lor faţă de anumite activităţi, obiecte, oameni. Pentru a asigura o cât mai mare obiectivitate a datelor, trebuie ca această metodă să fie prezentată în condiţii cât mai variabile: grădiniţă, vizite, excursii.

Observaţia arată modul de manifestare al copilului pe tot parcursul zilei din grădiniţă: începând cu sosirea lui, continuând cu activităţile comune şi la liberă alegere şi încheind cu plecarea în familie.

Valoarea acestei metode constă în faptul că copiii se comportă în prezenţa cadrului didactic în mod natural, fără să ştie că sunt observaţi.

Procesul observaţiei se realizează în funcţie de o serie de factori: de claritatea obiectului de studiu, a scopului cercetării, de cunoştinţele şi documentarea teoretică necesare pentru realizarea observaţiei, de priceperea de a analiza şi interpreta materialul, de a desprinde elementele esenţiale de cele neesenţiale.

Observaţia ştiinţifică nu se încheie odată cu consemnarea materialului faptic, ci continuă prin analiza şi interpretarea faptelor şi datelor care duce la generalizări.

Folosirea observaţiei ca metodă de cercetare impune respectarea anumitor paşi cum ar fi:

- întocmirea prealabilă a unui plan de observaţie cu precizarea clară a obiectivelor urmărite şi cadrului în care se desfăşoară,cât şi a instrumentelor folosite;

- însemnarea imediată şi exactă a datelor observaţiei, fără ca cei observaţi să-şi dea seama de acest lucru;

- efectuarea aceloraşi observaţii în condiţii diferite de către un singur observator sau de către mai mulţi observatori pentru a putea oferi valabilitatea confruntării datelor obţinute;

Folosind această metodă se pot identifica la fiecare copil foarte multe aspecte privind nivelul de pregătire, de la grupa mică la grupa pregătitoare, accentuând în mod special asupra următoarelor considerente esenţiale:

- modul in care copilul cunoaşte coordonatele spaţio – temporale şi încadrarea sa ca entitate distinctă în aceste coordonate;

- primele jocuri de acomodare şi stabilirea unor contacte de socializare, dau date suficiente privind modul cum a fost educat în familie.

- care este gradul de participare al elevilor în procesul de comunicare;

- în ce măsură copii îşi însuşesc unele norme şi valori morale;

- ce influenţă au materialele intuitive folosite asupra vorbirii copiilor;

- în ce măsură aceştia participă activ la activităţi;

În funcţie de obiectivele urmărite observaţia ca metodă de cunoaştere, poate fi:

- selectivă, când urmăreşte cunoşterea numai a anumitor fenomene,a anumitor manifestări şi interese;

- integrală, când urmăreşte cunoaşterea tuturor manifestărilor subiectului, pe o anumită perioadă sau în anumite condiţii;

Ca metodă ştiinţifică, în funcţie de modul în care se realizează, observaţia poate fi:

- directă, când cercetătorul constată nemijlocit, personal şi consemnează fenomenele care îl interesează;

- indirectă, când caracteristicile fenomenului studiat nu pot fi cunoscute în manifestările lor directe;

 

Metoda observaţiei este prezentată întotdeauna pe primul loc al metodelor de cercetare fiind o metodă extrem de importantă, valoarea ei constând în faptul că surprinde direct, pe viu, modul de producere şi manifestare a fenomenelor, furnizând date despre activitatea psihică a copiilor.