Printre metodele de rezolvare a conflictelor educaționale ce pot fi aplicate de cadrele didactice, indiferent de nivelul la care acestea predau (preșcolar, primar gimnazial sau liceal) se regăsesc:

            Evitarea, abandonul, amânarea sau ignorarea conflictului presupune ca una dintre părţile implicate sănu recunoască prezenţa conflictului şi să se retragă din teamă de consecinţele pe care le-ar avea. De multe ori, retragerea este realizată cu intenţia de a-l face şi pe celălalt să se răzgândească şi să se retragă. O astfel de procedură poate conduce la alimentarea tensiunii şi conflictul ar putea să izbucnească mult mai puternic şi cu consecinţe mult mai păgubitoare pentru individ şi pentru grupul din care face parte. De aceea,  este recomandabil ca profesorul să fie tot timpul în stare de alertă şi să intervină imediat ce a perceput existenţa unui conflict.

            Ajustarea sau reprimarea presupune refuzul părţilor de a lua act de existenţa unui conflict pentru păstrarea relaţiilor de armonie în cadrul grupului. Reprimarea poate fi potrivită când există un dezacord mai puţin important care poate să ameninţe atmosfera liniştită din viaţa unui grup. Dacă se păstrează tăcerea, cealaltă parte nu ştie ce gândeşti, dezavantajul fiind că se reprimă comunicarea.

            Câştigător-învins este o modalitate de abordare a unui conflict ca urmare a puterii unui sistem ierarhic care poate lua o decizie, de soluţionare doar în favoarea unei părţi, cealaltă fiind complet nesatisfăcută. O asemenea strategie este considerată un eşec, deoarece persoana care a pierdut are sentimental frustrării, poate deveni necooperantă sau sursă a unor viitoare conflicte. De exemplu, doi copii se ceartă, se lovesc, îşi rup hainele. Deşi unul a iniţiat conflictul, nu poate fi numai el vinovat, deoarece o criză nu izbucneşte din senin. Între cei doi au existat tensiuni mai vechi, pe care profesorul trebuie să le analizeze. Dacă aplică o pedeapsă numai celui care a făcut primul un act agresiv, profesorul comite o eroare de management al conflictului.

            Câştig - câştig este o strategie în care o parte implicată ia în considerare nu numai ce doreşte ea, ci şi dorinţele celeilalte părţi. Aceasta înseamnă o altă abordare mentală conform căreia, dacă o persoană câştigă, nu înseamnă că pierde cealaltă, astfel ambele părţi au de câştigat dacă se avansează unele idei de soluţionare cum ar fi cooperarea, lucrul ca parteneri şi nu ca adversari.

            Compromisul reprezintă o altă modalitate de depăşire a unei stări conflictuale, atunci când ambele părţi nu pot să obţină integral ceea ce doresc, conducând la soluţia câştig-câştig, adică mulţumirea ambelor părţi. Compromisul presupune un dezacord minor şi poate prezenta şi el dezavantajul că una dintre părţi îşi poate supraevalua poziţia, considerându-se generoasă, situaţie care poate alimenta, în timp, tensiunea, mai ales că, deşi a acceptat, consideră că a fost dezavantajat.

            Câteva reguli generale de care educatoarea trebuie să ţină seama în soluţionarea conflictelor:

• fiecare parte să-şi exprime poziţia şi să formuleze o soluţie;
• să se identifice interese şi scopuri comune;
• să se evidenţieze motivele care fac posibilă apropierea dintre părţile implicate;
• să dea şi profesorul sugestii de soluţionare a conflictului;
• să se adopte o soluţie şi profesorul să urmărească punerea ei în practică;
• să se lămurească dacă părţile doresc să aplice soluţia, chiar dacă nnu sunt în totalitate de accord cu aceasta;
• sancţionarea celor care o încalcă.

            În abordarea unui conflict, profesorul trebuie să urmărească etapele luării deciziei: să definească problema (conflictul), să-i găsească posibilele cauze şi să anticipeze posibilele efecte ale acestuia, să obţină mai multe soluţii de rezolvare, propuse atât de părţile implicate, cât şi de el însuşi, analiza acestor soluţii cu părţile implicate şi luarea unei decizii în mod democratic. Se poate recunoaşte şi aici etapa de implementare a deciziei.

Principalele modalităţi de rezolvare a conflictelor sunt: negocierea, medierea şi arbitrajul.

            Negocierea este modalitatea prin care părţile implicate într-un conflict discută şi încearcă să ajungă la o soluţie acceptată de ambele părţi, fără intervenţia unei a treia părţi. Negocierea presupune o interacţiune între grupuri şi/sau persoane cu interese şi obiective iniţial diferite, care vizează obţinerea unei înţelegeri şi luarea unei decizii comune prin confruntarea directă. Pe parcursul negocierii, părţile trebuie să respecte anumite principii: să nu se adopte poziţii extremiste, să nu se generereze, să se prezinte faptele, nu opinii, să se evite implicarea emoţională, să se critice ideile, nu persoanele, să se simtă momentele critice şi să se ia decizia amânării, să se câştige încrederea partenerului printr-o atitudine respectuoasă care promovează principiul  “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, să se accentueze punctele tari, fără să se sublinieze slăbiciunile partenerului, să existe perseverenţă, să se formuleze decizia finală în scris şi să se treacă la implementarea ei.

            Etapele negocierii sunt:

1. Pregătireapresupune stabilirea poziţiei iniţiale, obiectivul, elementele care pot fi negociate şi cele de nemodificat. Foarte importnată în această etapă este încercarea de a judeca problema din perspective celeilalte părţi pentru a anticipa posibilele argumente şi a nu fi luaţi prin surprindere.
2. Deschiderea negocieriireprezintă momentul în care încep discuţiile şi este esenţială câştigarea încrederii celuilalt şi evitarea implicării emoţionale.
3. Negocierea propriu-zisăeste etapa esenţială în soluţionarea conflictului în care se poartă discuţiile. Discuţia trebuie să fie deschisă, echilibrată, să respecte regulile dialogului. Trebuie folosite expresii ca “După părerea mea…”, “Aş prefera să…”, “Dacă eu accept, care este poziţia ta?”. Trebuie evitate etichetările şi aruncarea vinii asupra celuilalt, pornind de la ideea că fiecare este într-o anumită măsură responsabil de izbucnirea conflictului.
4. Încheierea negocieriipresupune ajungerea la o înţelegere, stabilindu-se cu claritate concesiile, rezumarea acordului, decizia luată. Înţelegerea trebuie să fie acceptabilă pentru ambele părţi. Un negociator bun se axează pe interese, nu pe poziţii, tratează direct cu oamenii, insistă asupra criteriilor obiective. Pe parcursul negocierii pot interveni blocaje generate de agresivitate, neînţelegerea problemelor interculturale, neascultarea, inflexibilitatea.

            Medierea reprezintă modalitatea de rezolvare a unui conflict cu ajutorul unei persoane neutre care încurajează părţile să discute şi să ajungă la o soluţie. Şi această modalitate are nişte etape:

1. introducerea (mediatorul expune reguli); 
2. prezentarea faptelor(fiecare parte îşi prezintă viziunea, nu se permit întreruperi, mediatorul rezumă prezentările, găseşte posibile puncte de accord şi verifică dacă părţile şi-au înţeles reciproc poziţiile); 
3. listarea soluţiilor potenţiale(toţi se gândesc la soluţii posibile, mediatorul face o listă şi cere fiecărei părţi să-şi exprime poziţia faţă de fiecare soluţie, apoi mediatorul recapitulează soluţiile găsite şi accentuează pe cele faţă de care au fost exprimate opinii favorabile); 
4. înţelegerea(mediatorul ajută părţile să redacteze înţelegerea care trebuie să conţină şi măsurile care se vor lua dacă va fi nerespectată).

            În rezolvarea conflictelor preşcolare, mediatorul poate fi profesorul (educatoarea), dacă există conflicte între copii sau mediere cu parteneri egali, adică o echipă de copii  de aceeaşi vârstă cu cei implicaţi în conflict. Nu este recomandabil ca un singur copil să joace rolul de mediator. Membrii echipei trebuie să fie imparţiali, să nu discute singuri cu una din părţi şi să păstreze confidenţialitatea. O astfel de metodă uşurează găsirea unei soluţii, deoarece acceptă mai uşor propuneri venite din partea celor egali cu ei.

            Arbitrajul este o modalitate de mediere în care persoana neimplicată în conflict decide soluţia. Etapele arbitrajului sunt:

1. Pregătirea– fiecare parte îşi alcătuieşte prezentarea faptelor şi îşi notează întrebările pe care le va pune oponenţilor.
2. Expunerea poziţiei de către partea reclamantăprintr-un reprezentat, arbitrul pune întrebări de clarificare şi cere celeilalte părţi să pună întrebări.
3. Expunerea poziţiei de către partea reclamantă printr-un reprezentant.
4. Enunţarea soluţiei este partea finală în care arbitrul recapitulează faptele şi îşi prezintă cu argumente hotărârea.

            În conflictele din mediul preşcolar, arbitru va fi educatoarea, care trebuie să respecte unele reguli:

• să asculte cu atenţie ambele părţi, separate sau în acelaşi timp şi să nu ascundă nimic din ce s-a spus;
• să-i convingă pe adversari să se asculte între ei;
• să evidenţieze momentul în care a intervenit neînţelegerea fără a socoti vinovat pe cineva;
• să pună întrebări pentru a afla motivele care au cauzat conflictul;
• să ceară oponenţilor să propună soluţii acceptabile pentru ambele părţi;
• să hotărască dacă soluţiile propuse sunt acceptabile pentru cele două părţi;
• să aleagă soluţia care reduce conflictul;
• să urmărească aplicarea soluţiei şi dacă nu dă rezultate să discute din nou cu cele două părţi.

Bibliografie

1. Tudorică, R., (2006), Managementul educației în context European, București: Editura Meronia.
2. Neveanu, P., Zlate, M., Crețu, T., (1990), Psihologie, București: Editura Didactică și Pedagogică.