Prevenirea violenţei şcolare este cel mai important aspect în răspunsul pe care societatea îl poate da acestui fenomen social. Sistemul educaţional, deşi dispune de autonomie, este o realitate socială ce se află în interacţiuni complexe cu societatea în general. De aceea, strategia de prevenire a violenţei şcolare nu poate fi o verigă izolată a prevenirii violenţei generale; o asemenea strategie, atunci când este realistă şi, deci, eficientă, are consecinţe asupra societăţii la nivel general. Totuşi, pentru a da o dimensiune de specificitate prevenirii violenţei şcolare, este necesar să optăm pentru un model de prevenire adaptabil realităţii sociale care este şcoala.
Modelul ecologic oferă un cadru de analiză adecvat măsurilor de prevenire a violenţei, utilizând o paradigmă integrală a factorilor care o determină. Comportamentul violent în spaţiul şcolar nu poate fi explicat prin considerarea unei singure categorii de factori, fie ei individuali, relaţionali, sociali, culturali, de mediu. In consecinţă, numai analiza interacţiunilor complexe dintre aceştia poate oferi o explicaţie consistentă violenţei şi, în acelaşi timp, poate fundamenta o strategie de prevenire şi reducere a acestui fenomen. Adoptarea modelului ecologic are la bază ideea conform căreia între factorii individuali şi cei contextuali există inter-relaţii, iar violenţa este produsul nivelurilor multiple de influenţă a acestora asupra comportamentului. Modelul ecologic cuprinde patru niveluri de înţelegere şi analiză a influenţelor privind violenţa: nivelul individual, nivelul relaţional, nivelul comunitar şi nivelul societal.
Principiile, acţiunile şi recomandările generale privind reducerea violenţei şcolare, prezentate în cele ce urmează, sunt elaborate în concordanţă cu acest model. Pentru a focaliza analiza măsurilor de prevenţie şi intervenţie asupra principalilor actori de la nivelul unităţii de învăţământ şi asupra responsabilităţilor acestora, în cazul nivelului relaţional s-a distins între măsurile care se adresează familiei şi măsurile care se adresează şcolii.
Intervenții la nivel individual
§ Identificarea timpurie a elevilor cu potential violent şi a cauzelor care pot determina manifestări de violenţă a acestora, prin implicarea cadrelor didactice şi a personalului specializat (consilieri şcolari, psihologi, asistenţi sociali, mediatori).
§ Elaborarea şi derularea unor programe de asistentă individualizată pentru elevii implicaţi (ca autori sau ca victime) în cazuri de violenţă, prin care să se urmărească:
conştientizarea consecinţelor actelor de violenţă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi (colegi, cadre didactice, părinţi, prieteni etc.);
prevenirea apariţiei dispoziţiilor afective negative (resentimentul, suspiciunea excesivă, iritabilitatea, ostilitatea, negativismul);
ameliorarea imaginii de sine (atitudine pozitivă faţă de sine, evaluarea corectă a calităţilor şi a defectelor personale, percepţia pozitivă a experienţelor de viaţă, proiectarea unor experienţe pozitive pentru viitor);
dezvoltarea autonomiei (rezistenţă faţă de expectanţele şi evaluările celorlalţi prin cristalizarea unui cadru intern de referinţă, valori personale pozitive);
dobândirea autocontrolului privind impulsurile violente şi a capacităţii de autoanaliză a propriului comportament.
§ Implicarea Consiliului Național al Elevilor în proiectarea şi derularea activităţilor de prevenire şi reducere a fenomenului de violenţă
§ Implicarea activă a elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de violenţă în programe de asistentă derulate în parteneriat de către şcoală şi alte instituţii specializate (Poliţia comunitară, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, autorităţile locale, Biserica, alte organizaţii specializate în programe de protecţie şi educaţie a copiilor şi a tinerilor).
§ Valorificarea intereselor, aptitudinilor şi capacităţii elevilor care au comis acte de violenţă prin implicarea acestora în activităţi şcolare şi extra-şcolare (sportive, artistice etc.).
§ Responsabilizarea elevilor cu comportament violent prin aplicarea unor măsuri de intervenţie cu potenţial educativ şi formativ; evitarea centrării exclusiv pe sancţiune şi eliminarea din practica educaţională a unor sancţiuni care contravin principiilor pedagogice (de exemplu, sancţionarea comportamentului violent prin notă, repetenţie etc.).
§ Identificarea şi asistarea elevilor care au fost victime ale violenţei şcolare prin implicarea cadrelor didactice, a personalului specializat (consilieri şcolari, psihologi, asistenţi sociali, mediatori), a părinţilor.
Intervenţii la nivel relaţional
§ Colaborarea cu Federaţia Naţională a Părinţilor și informarea părinţilor cu privire la serviciile pe care le poate oferi şcoala în scopul prevenirii violenţei şcolare şi ameliorării relaţiilor părinţi-copii (consiliere, asistenţă psihologică, mediere); implicarea în astfel de activităţi a personalului specializat (consilieri şcolari, psihologi).
§ Acordarea de sprijin familiilor care solicită asistenţă şi orientarea acestora către serviciile specializate.
§ Colaborarea şcolii cu familiile elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de violenţă, în toate etapele procesului de asistenţă a acestora (informarea, stabilirea unui program comun de intervenţie, monitorizarea cazurilor semnalate); organizarea de întâlniri în şcoală, vizite în familii, programe extraşcolare cu participarea comună a elevilor, a părinţilor, a cadrelor didactice şi a specialiştilor.
§ Identificarea unor părinţi-resursă care să se implice în activităţile de prevenire sau în rezolvarea cazurilor de violenţă existente.
§ Iniţierea unor programe destinate părinţilor, centrate pe conştientizarea, informarea şi formarea cu privire la dificultăţile de adaptare a copiilor la mediul şcolar şi la diferite aspecte ale violenţei şcolare (forme, cauze, modalităţi de prevenire, parteneri).
§ Semnalarea de către şcoală a cazurilor de familii cu un comportament violent faţă de copii şi implicarea în rezolvarea acestora (în cazuri extreme, participarea la procedurile de plasament familial); colaborarea şcolii cu instituţii cu responsabilităţi în acest domeniu, precum Autoritatea Tutelară, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Consiliile Judeţene pentru protecţia copilului, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, poliţie.
§ Includerea, pe agenda întâlnirilor formale ale şcolii (Consiliul de Administraţie, Consiliul Profesoral, Consiliul Elevilor, Comitetul de Părinţi, Federaţia Naţională a Părinţilor), a unor teme legate de violenţa şcolară, care să aibă ca scop conştientizarea dimensiunii fenomenului şi analiza formelor, a actorilor şi a cauzele situaţiilor de violenţă de la nivelul instituţiei respective.
§ Elaborarea unor strategii coerente de prevenţie şi intervenţie, care să fie fundamentate pe diagnoza situaţiei existente şi să fie incluse în planul de dezvoltare instituţională; iniţierea unor programe care să răspundă unor situaţii specifice unităţii de învăţământ respective (identificarea riscurilor în contextul concret al şcolii, a actorilor cu potenţial violent sau cu risc de a deveni victimă), cu implicarea activă a elevilor ca actori şi ca parteneri cheie;
§ Transformarea regulamentului intern, specific fiecărei şcoli, din instrument formal în mijloc real de prevenire, prin:
definirea clară şi funcţională a criteriilor de disciplină şcolară şi de conduită în şcoală a tuturor actorilor şcolari (elevi, profesori);
adaptarea prevederilor la contextul specific în care funcţionează instituţia;
consultarea tuturor actorilor de la nivelul şcolii (elevi, cadre didactice, părinţi) în definirea şi aplicarea prevederilor acestuia;
operaţionalizarea conţinutului la nivelul activităţii didactice concrete, prin negocieri directe între profesor şi elevi.
§ Iniţierea la nivelul şcolii şi/sau al ISJ/ISMB a unor structuri cu rol de mediere (centre de resurse) care să contribuie la identificarea surselor de conflict, a actorilor implicaţi şi a căilor de soluţionare; aceste structuri/ grupuri de iniţiativă ar trebui să fie formate dintr-un nucleu de elevi, cadre didactice şi părinţi, care să îndeplinească rolul de mediatori şi care să influenţeze rezolvarea paşnică a conflictelor între actorii şcolii (elevi-elevi, elevi-profesori, profesori-elevi, părinţi-profesori, părinţi-elevi); astfel de structuri pot fi coordonate de personal specializat (consilieri şcolari, asistenţi sociali, psihologi) şi pot iniţia şi derula programe anti-violenţă împreună cu parteneri de la nivelul comunităţii (ONG-uri, poliţia de proximitate, autorităţi locale).
§ Intervenţii la nivel curricular:
Dezbaterea, în timpul orelor de consiliere şi orientare, a situaţiilor de violenţă petrecute în şcoală sau în vecinătatea acesteia şi încurajarea exprimării opiniei elevilor privind aceste situaţii şi posibile căi de soluţionare.
Redimensionarea elementului educativ în abordarea intra+curriculară prin accentuarea dimensiunii sociale şi psihologice a managementului clasei.
Valorificarea temelor relevante pentru problematica violenţei, care se regăsesc în curriculumul diferitelor discipline şcolare (drepturile şi îndatoririle individului, libertate şi normă/regulă de comportament, decizie şi consecinţele deciziilor, abilităţi sociale etc.), prin utilizarea unor strategii activ-participative (studiu de caz, joc de rol, analiză critică a mesajelor audio-vizuale cu conţinut violent, problematizare etc.), care să conducă la conştientizarea şi dezvoltarea unei atitudini critice a elevilor faţă de problematica violenţei şcolare.
Derularea unor programe şi activităti extraşcolare pe tema combaterii violenţei şcolare (de exemplu: săptămâna anti-violenţă; jocuri, concursuri şi expoziţii tematice; întâlniri cu specialişti care să prezinte în mod interactiv teme legate de violenţa şcolară, la care să participe elevi, cadre didactice şi părinţi).
§ Organizarea de programe de informare a elevilor privind modalităţile adecvate de gestionare a unor situaţii concrete de violenţă, centrate pe dezvoltarea unor competenţe de auto-control, negociere a conflictelor, comunicare, mijloace de auto-apărare.
§ Iniţierea unor programe de educatie intra- şi inter-generațională şi de educaţie parentală prin care să se urmărească îmbunătăţirea relaţiilor dintre actorii de la nivelul şcolii (copii – părinţi - cadre didactice - conducerea şcolii).
§ Sensibilizarea profesorilor faţă de problematica violenţei (forme de violenţă, cauze generatoare, mecanisme de prevenire, strategii de ameliorare, cadru legislativ şi instituţional) prin acțiuni de informare sistematice și coerente în scopul identificarii situatiilor poțential generatoare de conflict, încadrarea lor corectă și selectarea modului potrivit de intervenție.
§ Derularea unui program național privind cultivarea comportamentelor nonviolente în școală pentru toate cadrele didactice care îndrumă clase sau colective de elevi.
§ Desfaşurarea unor activităţi de formare specifice care să urmarească pregatirea diferitelor categorii de personal în implementarea la nivelul şcolii a strategiei nationale privind reducerea fenomenelor violente în unităţile de învăţămant.
§ Organizarea unor acţiuni de sprijinire a părinţilor in crearea unui mediu suportiv si nonviolent pentru copii si de implicare a lor in activitatile cu acest specific iniţiate sau derulate de şcoală.
§ Creşterea transparenţei evaluării rezultatelor elevilor (criterii, metode), în scopul diminuării tensiunilor care conduc la apariţia unor situaţii de violenţă (între elevi şi profesori sau între elevi); monitorizarea la nivel instituţional a cadrelor didactice care utilizează notarea ca mijloc de sancţionare a comportamentelor sau atitudinilor elevilor, în scopul corectării acestor situaţii.
§ Asumarea de către consilieri a unui rol proactiv în comunitatea şcolară, prin diseminarea ofertei de sprijin psihologic şi prin implicarea acestora, în afara cabinetului şcolar, în identificarea şi rezolvarea problemelor elevilor, a profesorilor şi a părinţilor, care pot conduce la situaţii de violenţă şcolară
§ Ameliorarea managementului comunicării între toţi actorii de la nivelul şcolii, prin identificarea principalelor bariere comunicaţionale şi prin diversificarea strategiilor şi a canalelor de comunicare (activarea structurilor formale de la nivelul şcolii - consilii, comitete, asociaţii grupuri de acţiune; organizarea de activităţi informale elevi-cadre didactice-părinţi; înfiinţarea unei staţii radio, web-site sau publicaţii ale şcolii; crearea unor proceduri de semnalare a situaţiilor problematice - cutie poştală a elevilor/părinţilor);
§ Asigurarea unui mediu şcolar adecvat pentru derularea activităţilor didactice în condiţii optime, prin:
evitarea supraaglomerării colectivelor de elevi, atât la nivelul şcolii, cât şi la nivelul claselor;
decongestionarea programului şcolar al elevilor;
asigurarea de personal didactic calificat şi suficient numeric;
încadrarea unor specialişti în domeniul comunicării (mediatori consilieri, psihologi, asistenţi sociali);
asigurarea unui serviciu de pază permanent; încadrarea de personal de supraveghere şi securitate suficient.
§ Dezvoltarea unor strategii focalizate pe prevenirea şi controlul fenomenelor de violenţă care apar în zona din jurul şcolii, care să solicite implicarea activă a partenerilor locali (de exemplu, solicitarea autorităţilor locale în vederea exercitării atribuţiilor de control al destinaţiilor spaţiului proxim şcolii şi eliminarea situaţiilor în care acesta este utilizat pentru: baruri, jocuri video, comerţ ambulant necontrolat etc.).
§ Pilotarea sistemului Zonelor de Educaţie Prioritară (ZEP) ca modalitate complexă de intervenţie în unităţile de învăţământ care se confruntă cu fenomene ridicate de violenţă şcolară.
La nivel comunitar
§ Iniţierea unor programe de sensibilizare a comunităţii privind fenomenul de violenţă şcolară (instituţii responsabile: Inspectorate Şcolare Judeţene/ISMB, unităţi şcolare, Autoritatea pentru Protecţia Drepturilor Copilului, poliţie, primărie, ONG-uri).
§ Dezvoltarea unor programe de prevenire a violenţei şcolare (cu susţinerea financiară şi/sau logistică din partea Primăriei, a Inspectoratelor Şcolare Judeţene/ISMB, a ONG-urilor, a poliţiei comunitare).
§ Dezvoltarea de parteneriate ale şcolii cu alte instituţii la nivel local - poliţie, jandarmerie, autorităţi locale, ONG- uri etc. - pentru siguranţa deplasării elevilor şi pentru crearea unei vecinătăţi lipsite de pericole privind integritatea fizică şi psihologică a elevilor.
La nivel social
§ Organizarea de campanii sociale, prin utilizarea diferitelor canale de comunicare publică, în scopul conştientizării fenomenului de violenţă şcolară (instituţii responsabile: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, în colaborare cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, ONG-uri).
§ Implementarea unui sistem de monitorizare la nivel naţional a fenomenelor de violenţă în şcoală, care implică următoarele aspecte: elaborarea unei metodologii de colectare a informaţiilor, definirea criteriilor de identificare şi standardizarea lor, construirea unei baze de date etc.; în acest scop ar fi utilă înfiinţarea unui Observator naţional cu atribuţii privind: colectarea de informaţii, elaborarea de studii şi analize tematice, dezvoltarea unor strategii şi programe de prevenire (instituţii responsabile: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, institute de cercetare, universităţi, organizaţii ale societăţii civile).
§ Stimularea cooperării inter-institutionale şi implicarea societătii civile în iniţierea, derularea, monitorizarea şi evaluarea unor programe anti-violenţă la nivel naţional (instituţii responsabile: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului).
§ Includerea unor teme privind violenţa şcolară în programele de formare continuă a cadrelor didactice (instituţii responsabile: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional de Formare a Personalului Didactic din Învăţământul Preuniversitar, furnizori de formare).
§ Dezvoltarea, în cadrul ofertei nationale de curriculum la decizia şcolii, a unor discipline opţionale centrate pe prevenţia violenţei (instituţii responsabile: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional pentru Curriculum).
§ Multiplicarea măsurilor de reducere a violentei exprimată în media - violenţă verbală, pornografie şi imagini cu conţinut violent (instituţii responsabile: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ministerul Culturii şi Cultelor, Consiliul Naţional al Audiovizualului, ONG-uri).
§ Stimularea cercetării şi a dezbaterii publice privind violenţa şcolară şi multiplicarea la nivel de sistem a exemplelor de succes în prevenirea şi combaterea acestui fenomen (instituţii responsabile: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, institute de cercetare, universităţi, unităţi de învăţământ preuniversitar, organizaţii ale societăţii civile).
§ Diversificarea programelor de asistentă socială adresate familiilor dezavantajate din punct de vedere socio- economic, categorie care prezintă un risc accentuat în manifestarea unor comportamente violente ale copiilor (instituţii responsabile: Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, organizaţii ale societăţii civile).
§ Dezvoltarea şi aplicarea cadrului legislativ privind violenţa în general şi cea direct legată de minori, în special, prin elaborarea de metodologii concrete de punere în practică a acestora (instituţii responsabile: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Ministerul Justiţiei, comisiile juridice din Parlamentul României, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative).
SURSA BIBLIOGRAFICĂ:
Extras din Anexa la OMECT nr. 1409/29.06.2007 - STRATEGIA MINISTERULUI EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI CU PRIVIRE LA REDUCEREA FENOMENULUI DE VIOLENŢĂ ÎN UNITĂŢILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT PREUNIVERSITAR. PRINCIPII, ACŢIUNI ŞI RECOMANDĂRI GENERALE REFERITOARE LA PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR. pp. 16 - 24.