Incluziunea este diferită de integrare. Integrarea copiilor cu cerinţe speciale are în vedere intrarea acestora în clasele obișnuite. Ea se centrează pe mutarea copiilor de la școli separate la școlile locale, ale comunității. În mod obișnuit ei se mută pentru a-și petrece timpul școlar în clase separate și pentru a primi sprijinul necesar. Atunci când această mutare nu este însoțită de o creștere a interacțiunilor între elevii cu și fără dizabilități sau cu diferențe în învățare, putem considera că nu este un proces de integrare reală ci numai o etapă de integrare: integrarea fizică.
Educația incluzivă presupune un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru a susține participarea la procesul de învățământ a tuturor elevilor din cadul unei comunități.
Aceasta înseamnă că și o școala specială poate fi incluzivă sau poate dezvolta practici incluzive în abordarea copiilor.
Școlile deschise, prietenoase în care se urmarește flexibilizarea curriculum-lui, calitatea predării-învățării, evaluarea permanentă și parteneriatul educațional sunt școli incluzive.
Profesorii nu trebuie să uite că ei sunt cei care pun în mișcare curriculumul școlar și că acesta nu este stăpânul lor. Principala preocupare a activităților didactice este firesc să fie integrarea școlara a tuturor copiilor care frecventează școala. O integrare care să însemne:
- învatare,
- participare,
- implicare,
- parteneriat.
Incluziunea este adeseori asociată cu elevii care au dizabilități, sau care au "nevoi educaționale speciale". De fapt, incluziunea se referă la educația școlara a tuturor copiilor și tinerilor, conform conceptului "școlii pentru toți".
Printre inițiativele actuale de îmbunătățire a sistemului educațional se urmărește nu numai creșterea performanțelor școlare ci și educația elevilor pe relații de colaborare și pe îmbunătățirea mediului de învățare și predare. Pentru atingerea acestor deziderate copiii și tinerii sunt implicați activ, integrând ceea ce li se predă cu propria lor experiență de viață.
Noțiunea de incluziune tradusă din engleză merge dincolo de conceptul de integrare, cunoscut deja.
Când se vorbește de integrare, se evocă un individ care este în afara grupului și pentru care se va face un"effort" pentru a-l primi în grup.
Ideea de incluziune pleacă de la principiul că orice individ , oricât ar fi de diferit, aparține de fapt și de drept grupului social .Există un loc de drept pentru el, și există o recunoaștere a acestui drept.
Principiile necesare pentru a construi o societate inclusivă, se aplică la o școala inclusivă
-nediscriminare
-egalitatea în drepturi și în șanse
-evaluarea capacității persoanei
-evaluarea nevoilor
-dreptul la înțelegere
-accesibilitatea.
Asadar,noțiunea de incluziune este traducerea într-o orientare socială și politică a valorilor conținute în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului –Toți oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Ea recunoaște fiecăruia apartenența egalității drepturilor grupului în care el trăiește-națiune, școală, cartier, oraș.
Incluziunea în educație presupune:
ü Valorizarea egală a tuturor elevilor și a personalului.
ü Creșterea participării tuturor elevilor la educație și, totodată, reducerea numărului celor excluși din cultura, curricula și valorile comunității promovate prin școala de masă
ü Restructurarea culturii, a politicilor și a practicilor din școli, astfel încât ele sa raspundă diversității elevilor din localitate.
ü Reducerea barierelor în învățare și participare pentru toti elevii, nu doar pentru cei cu dizabilități sau cei etichetați ca având "nevoi educaționale speciale".
ü Însușirea învătămintelor rezultate din încercările de depășire a barierelor de accesare a școlii și de participare din partea unor elevi.
ü Întelegerea diferențelor dintre elevi ca resursă pentru procesul de învățare, nu ca o problemă ce trebuie depășită.
ü Recunoașterea dreptului elevilor la educație în propria lor localitate.
ü Evoluția gradului de incluziune în școli, atât în privința personalului, cât și în privința elevilor.
ü Cresterea rolului școlilor în construirea comunităților și a valorilor lor, precum și în creșterea performanțelor.
ü Cultivarea unor relații de susținere reciprocă între școli și comunități.
ü Recunoașterea faptului că incluziunea în educație este un aspect al incluziunii în societate școala incluzivă devine astfel o școală deschisă tuturor, o scoală prietenoasă, flexibilă, o școală care abordează procesul de predare – învațare - evaluare într-un mod dinamic și atractiv, o școală care, prin sprijinul pe care îl oferă tuturor copiilor, se constituie într-un factor de bază al incluziunii sociale, contribuind la eliminarea prejudecăților legate de apartenența la un anumit mediu și la spargerea barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei comunități
Impunându-se ca un nou tip de educație , flexibilă , adaptabilă la nevoile speciale și C.E.S ale tuturor educabililor în general și la cele ale celor disabili în special , educația integrată se detașează de normativitatea educației tradiționale . Acest aspect se reflectă în maniera de abordare metodologico-procedurală a educabililor. Strategiile specifice integrării educative sunt la rândul lor flexibile, caracterizate prin diversitate Conceptul de strategie în educatia integrată se distanțează de accepția din pedagogia europeană-continentală , apropiindu-se de cea anglo-saxonă . Aceasta nu pune accent pe combinarea inspirată a metodelor și mijloacelor clasice , ci pe " aplicarea inspirată , originală , creativă , în orice caz , într-o noua manieră , a unor metode și mijloace vechi, preexistente , acceptându-se chiar modificarea acestora " ( Ungureanu Dorel , 2000 ) .
În esența lor, strategiile educației integrate sunt " strategii de micro-grup,activ-participative cooperative, colaborative , parteneriale, implicante, organizative și socializante ".
Acestea, datorită atributelor lor , sunt adaptabile, putând fi cu ușurință multiplicate sau diversificate pentru a acoperi situațiile noi . Aceste atribute caracterizează și învățarea, care trebuie să se realizeze în grupuri mici, să fie cooperativă, partenerială, activ-participativă, să se desfașoare într-un mediu relaxant, plăcut .
Datorită strategiilor cooperative toți elevii învață să asculte activ, să fie toleranți, să ia decizii și să-și asume responsabilități în cadrul grupului .Învațarea în grupuri mici, activaă și colaborativă asigură o reală interacțiune și intercomunicare ; o redistribuire corectă de recompense sociale ( apreciere considerare, respect); o distribuție eficientă a sarcinilor de lucru; un simt al disponibilitatii si al artei solicitarii sau acordarii ajutorului mult sporite .
Lectiile bazate pe învatarea prin cooperare influenteaza în mod pozitiv formarea raspunderii individuale (elevii trebuie să comunice rezultate în nume personal sau în numele grupului ), interacţiunea directă şi formarea deprinderilor interpersonale ş de grup mic. De asemenea, ele creează între elevi o interdependenţăpozitiva ( aceştia realizează că au nevoie unii de alţii în cadrul scolii, dar şi în afara ei , vizând programul de realizare a temelor dar si activitati extraşcolare. Se realizează prin constituirea unei perechi compuse dintr-un copil cu CES Şi unul normal .
Aceasta trebuie facutĂ pe cât posibil informal, pe baza unor prietenii sau simpatii. Copiii care îndeplinesc rolul de tutor trebuie aleşi discret, din rândul celor care au dovedit de-a lungul timpului disponibilitate în a acorda sprijin celorlalti, într-un mod spontan, neimpus. Când tutoriatul se face reciproc, strategia devine benefică pentru ambele părţ. Colegul normal poate învata de la cel disabil, mai ales când acesta are un talent pentru o disciplină. Schimbarea rolurilor este benefică pentru copilul disabil, care capătă încredere în propriile forţe şi în valoarea lui, dar şi pentru colegul lui normal, care învaţă să caute în profunzime şi să respecte talentul fiecărui om.
« Adevaratul dascal este caracterizat prin aceea că mintea sa se mişcă în armonie cu minţile elevilor săi, trăind împreună dificultăţile şi victoriile intelectuale deopotrivă." (J.Dewey)
Strategiile specifice integrării educative sunt la rândul lor flexibile, caracterizate prin diversitate. Strategiile educaţiei integrate sunt "strategii de micro-grup, activ-participative cooperative, colaborative, parteneriale, implicante, organizative şi socializante ".
Educatia pentru toti corespunde în educaţia şcolară şcolii incluzive. Acest tip de şcoală se referă în sens restrâns la integrarea/ includerea tuturor copiilor, indiferent de capacitatile şi competenţele de adaptare şi deci de învăţare, într-o form de şcoală.
În sens larg, ea inseamnă preocuparea pentru ca fiecare copil să fie sprijinit şi să se lucreze în beneficiul învăţării tuturor.
Fiecare copil este înţeles ca un participant activ la învăţare şi predare pentru că fiecare aduce cu sine în procesul complex al învăţării şi dezvoltării: o experienţă, un stil de învăţare, un model social, o interacţiune specifica, un ritm personal, un mod de abordare, un context cultural căruia îi aparţine.
Şcoala incluzivă ridică învăţarea la rang de principiu general şi presupune înainte de orice, acceptarea faptului că orice copil poate învăţa. Toţi actorii educaţiei învaţă, se schimbă, se transformă.
Fundamental în procesul de predare-învaţare este înţelegerea interactivităţii învăţării şi dezvoltării. Fiecare participant învaţă şi se dezvoltă prin faptul că interacţionează cu ceilalţi. De aici si profesorii învaţă permanent, la fel managerii şcolari şi parinţii şi toti ceilalţi membrii ai comunităţii.
Şcoala incluzivă se adresează individualităţilor dar oferă în acelaşi timp soluţiile colaborării şi cooperării pentru învăţare. Sursele învăţării, pentru fiecare, vin din relaţiile interumane şi din experienţa permanentă cu obiectele, cu semenii şi cu sine. Şcoala nu este numai un teritoriu al cunoştintelor academice ci şi unul al experienţelor practice si al relaţiilor interumane.
Predarea este un act de cooperare, descoperire şi reflecţie, la care participă atât profesorul (care poate coopera cu colegii săi) cât şi elevii unei clase.
O resursă importantă pentru profesor în predare este cooperarea elevilor. Pregătirea predării şi de multe ori realizarea ei se completează cu cooperarea între profesori şi chiar cooperarea cu unii părinţi. Fiecare şcoală care doreşte să fie deschisă şi flexibilă, abordând maniera incluzivităţii, trebuie să asigure, prin managementul pe care îl propune:
ü o înţelegere reală a ceea ce este incluziunea, definirea procesului ca atare nu numai o simplă plasare a copiilor împreună;
ü să recunoască legăturile dintre educaţia incluzivă şi valorizarea diversităţii umane. Aceasta manieră asigură promovarea ethosului şcolar care valorizează toţi copiii şi familiile lor;
ü să favorizeze un climat de sprijin flexibil şi răspunsuri creative la nevoile/cerinţele individuale. Lipsa de succes la răspunsurile iniţiale nu trebuie să constituie un motiv pentru a abandona incluziunea ci să devina un punct de plecare;
ü recunoşterea incluziunii ca o parte a politicilor de egalizare a şanselor cu aranjamentele clare pentru implementare, fundamentare şi monitorizare;
ü să asigure ca toate dezvoltarile scolilor şi politicilor scolare să ţină cont de principiile incluzivităţii;
ü să asigure ca admiterea copiilor cu cerinţe eductive speciale în structuri educative este orientată pozitiv şi cu sensibilitate. În unele cazuri trebuie să se ia în calcul prezenţa unui sprijin adecvat, a unui sfat potrivit şi a unei orientări cât mai eficiente pentru a se asigura ca toate nevoiele/cerinţele copiilor sunt rezolvate pozitiv, că toţi copii şi părinţii trebuie să se simtă acceptaţi;
ü să asigure evaluarea adecvată şi amenajările de sprijin la locul lor, ambele ţinând de şcoală şi implicit de agenţii externi, astfel ca nevoile tutror copiilor să fie adecvat rezolvate;
ü să lucreze în colaborare cu autorităţile locale şi agenţiile pentru a identifica barierele posibile şi să ia in considerare cum pot fi mai bine depăşite;
ü să recunoască că schimbările în practicile educative vor necesita sprijinul întregului personal al şcolii şi al comunităţii locale. Toţi trebuie implicaţi şi consultaţi în dezvoltarea incluzivă a şcolii;
ü să abiliteze accesul persoanlului la oportunităţi de dezvoltare profesională, care să susţină/sprijine dezvoltarea unor practici incluzive.
O şcoală incluzivă este o şcoală democratică. Ea incearcă să realizeze respectul reciproc între membrii implicaţi şi modurile lor diferite de experienţă şi viaţă. Şcoala incluzivă cere ca toţi să lucreze împreună în mod creativ în aşa fel încât fiecare elev să înveţe. De aceea, o şcoală pentru toţi/ incluzivă se caracterizează prin:
o diversitate, vazută ca o realitate;
o asigurarea pentru fiecare elev a accesului la cunoaştere, formare de deprinderi şi informaţii;
o asigurarea învăţării individualizate;
o colaborarea cu familiile, agenţiile externe şi alţi membri ai comunităţii;
o organizarea şi structurarea flexibilităţii şcolilor;
o perfectionarea permanentă a cadrelor didactice;
o construirea unei comunităţi incluzive.
Şcoala incluziva nu trebuie identificată cu:
o unităţi şi clase speciale separate;
o mişcarea unor copii către şcoala obişnuită, de masa, de la cea specială doar pentru câteva ore pe săptămână;
o plasarea copiilor în mediu obişnuit fără sprijin;
o integrarea unor copii fără a realiza condiţii egale de studio.