Mediatorul poate introduce noi perspective asupra problemelor simple (furnizând astfel o altă viziune şi alte alternative de rezolvare). O tehnică interesantă este utilizarea unor secvenţe de brainstorming în rezolvarea conflictului; pe lângă faptul că aceasta pune părţile în ipostaza de a gândi creativ, privind propria problemă (de obicei, când presupune imposibilitatea de a depăşi o situaţie prin modalităţile curente), el priveşte găsirea posibilă a unei soluţii neaşteptate (sau măcar deschiderea spre soluţii).
Introducerea unor noi perspective de către mediator se poate face fie prin divizarea problemei în aspecte ce pot fi depăşite de către părţi fin faza de conflict, fie prin găsirea unor obiective care să depisteze conflictul actual sub perspectiva temporală de conţinut; astfel comunicarea poate reduce întotdeauna posibilitatea conflictului, deoarece pot exista neînţelegeri ale problemei. Este important ca mediatorul să încurajeze părţile să facă unele concesii irevocabile (iniţial de mică dimensiune, dar care să introducă ideea de concesie şi practica acesteia). Ele vor reprezenta achiziţii valoroase pentru un stadiu ulterior, obişnuind părţile cu ideea că pentru rezolvarea conflictului vor trebui să facă anumite concesii.
Mediatorul poate crea o atmosferă pozitivă în mijlocul unei dispune: de exemplu, părţile pot fi încurajate să-l descrie într-o manieră caricaturală pe moderator (activitate care îi va uni). Apoi, între ele, fiecare va face caricatura celeilalte părţi; în acest fel se vor elibera de unele dintre sentimentele negative şi frustrări. Apoi, fiecare parte va face o caricatură a ei înseşi şi a conflictului ca atare (va trebui să identifice ce o caricaturizează în disputa cu cealaltă parte).
Henry Kissinger a elaborat tehnica paşilor mici, care presupune realizarea unor înţelegeri pentru a le menţine părţilor aflate în procesul de mediere credinţa că vor ajunge la un rezultat.
Jeffrey Rubin (apud Forsyth, 1983, pp 89-90), în urma a numeroase studii privind eficienţa intervenţiei terţei părţi, a dezvoltat următoarele trei condiţii importante:
1) terţa parte ajută oponenţii să facă mai uşor concesii cu consecinţe ce condu mai rapid şi mai eficient la rezolvarea conflictului);
2) în mod tradiţional, tehnica intervenţiei terţei părţi (medierea, arbitrajul, consilierea) este eficientă atunci când intensitatea conflictului este puternică;
3) părţile în conflict pot privi intervenţia terţei părţi şi ca pe o inoportună şi nedorită intruziune; disputanţii pot dori să-şi rezolve conflictului printr-un acord între ei.
Dispoziţia pozitivă reduce comportamentul agresiv, facilitează concesiile şi creativitatea; astfel trebuie făcută o distincţie între rolul profesorului ca mediator şi rolul de arbitru al acestuia (atunci când, în ipostază de terţă parte, el este în poziţia de a impune un acord), deoarece, aşa cum remarca Myers, 1990, p. 509). O soluţie în acest sens ar putea fi şi tehnica de arbitraj propusă de Stevens şi intitulată „oferta finală” (Rubin, Pruitt, Kim, 1994). În speţă, fiecare parte este îndemnată să formuleze cea mai conciliantă ofertă a sa (ultima ofertă), iar mediatorul va fi cel care va alege una dintre acestea. Există, în acest moment, o situaţie de risc pentru fiecare dintre părţi. Ar putea fi aleasă oferta sa şi ar avea astfel câştig de cauză sau se va afla în ipostaza de a accepta oferta celuilalt, despre care nu ştie ce conţine. De multe ori, în această situaţie, părţile tind să ajungă singure la o înţelegere, fără să mai folosească un mediator.
Unii autori (Hellriegel, Slocum, Woodman, 1992, p.489) vorbesc despre o adevărată tehnică a confruntării intergrupuri (aspect ce ne readuce în vedere perspectiva despre care vorbeam la începutul capitolului de faţă), ce ar include patru paşi.
În primul rând, fiecare grup se întâlneşte în camere separate şi alcătuieşte două liste; una indică modul cum se percep pe ei înşişi ca grup particular în relaţionările cu un alt grup, iar pe a doua listă indică modul cum văd celălalt grup.
În al doilea pas, cele două grupuri sunt reunite şi îşi împărtăşesc percepţiile; terţa parte, în cazul nostru cadrul didactic, îl ajută să-şi clarifice punctele de vedere şi să se înţeleagă pe ei înşişi ca grup, precum şi pe celelalte grupuri.
Cel de-al treilea pas presupune reîntoarcerea grupurilor în camerele separate şi cercetarea mai în amănunţime a rezultatelor, diagnoza problemei curente şi determinarea modului în care fiecare grup contribuie la conflict.
Ultima pas presupune reunirea grupurilor şi împărtăşirea noilor perspective; mediatorul are rolul de a-i impulsiona să-şi identifice rezultatele comune şi să-şi planifice următoarele etape pentru căutarea soluţiilor.
Observăm cum, într-un mod deosebit de simplu, putem să folosim această tehnică nu doar în mod direct, aşa cum sugerează autorii citaţi, ci şi prin punerea celor două grupuri în conflict aparent şi ajutarea lor să depăşească acel conflict prin noi achiziţii în problematica propusă de cadrul didactic.