Educaţia interculturală are drept scop pregătirea indivizilor şi societăţilor de a fi mai receptivi la dimensiunea culturală a existenţei lor.  

       Banks (1993) definește educația interculturală prin trei accepțiuni majore: concept, schimbare şi proces:

1.      conceptul de interculturalism: toţi elevii, fără deosebire de apartenenţă etnică sau culturală, trebuie să beneficieze de oportunităţi egale de învățare.

2.      interculturalismul poate să producă schimbări majore în instituţiile de învăţământ astfel încât toţi elevii/studenţii să beneficieze de egalitatea şanselor de instrucţie.

3.      interculturalismul este un proces în permanentă derulare, care include idei ca echitatea şi preocuparea continuă pentru stimularea performanţelor.

       Interculturalitatea nu trebuie „predată” în școală ca o disciplină de învăţământ; întreaga viaţă școlară trebuie să poarte amprenta interculturalității.

 

       Școala interculturală, ca urmare a diversificării contactelor și interacţiunilor, vizează două categorii de obiective:

a)    menținerea şi apărarea diversităţii culturale a populaţiei şcolare - obiectiv a cărui realizare implică două aspecte:

·         adaptarea educatului la mediul propriu, al regiunii, oraşului, culturii sale particulare, cu toate trăsăturile;

·          adaptarea educatului la mediu în calitate de coexistenţă a mai multor grupuri culturale (familiale, comunitare, regionale). Este important ca şcoala să nu devalorizeze o cultură sau alta.

b)    menținerea „unităţii școlare în diversitate” – valorificarea interacţiunii culturale. Ca instrument de transmitere a moştenirii culturale, şcoaa interculturală îşi propune să privilegieze toate culturile ambientale, de a le evidenţia pe toate în diferenţele specifice, cu bogăţiile indispensabile. Cultura prezentă sau transmisă de şcoală nu constituie o entitate fixă cu o structură definitivă, ci trebuie înţeleasă într-o perspectivă dinamică, neîncheiată.

      

       Școala interculturală presupune următoarele caracteristici și direcții:

·         reprezintă un spaţiu al comunicării şi al respectului pentru cei diferiţi; toţi elevii sunt valorizaţi şi stimulaţi să-şi dezvolte propriul potenţial, au oportunităţi egale de învăţare, sunt favorizate interacţiunile între elevi, schimbul cultural, munca în echipă;

·         cultura şcolii este favorabilă promovării diversităţii; principiul respectului pentru diferenţe sau cel al egalităţii şanselor fundamentează toate acţiunile şi inetracţinile din şcoală;

·         cadrele didactice promovează dialogurile interculturale în interiorul clasei; prin valorificarea specificităţii fiecărui elev şi gestionează adecvat diferenţele cultural dintre medii;

·         în şcoală se desfăşoară activităţi şcolare şi extraşcolare care solicită adecvat toate categoriile de elevi, care ţin cont de specificul acestora, de resursele culturale pe care aceştia le pot aduce în spaţiul şcolii, din comunitatea din care fac parte; 

·         curriculumul este intercultural, atât în dimensiunile sale explicite, dar şi în ceea ce priveşte aspectele „ascunse”;

·         mediul de învăţare al şcolii stimulează dezvoltarea şi participarea adecvată la viaţa şcolară a fiecărui elev, indiferent de apartenenţa sa culturală; şcoală funcţionează clase multiculturale, echilibrat structurate şi nicidecum segregate pe criterii entice;

·         în spaţiul clasei sunt organizate grupuri mixte din punct de vedere cultural, fără separarea elevilor minoritari în spatele clasei sau în poziţii dezavantajoase;

·         şcoala este a tuturor elevilor şi a întregii comunităţi.

       Astfel, școala interculturală se concretizează prin atitudini și comportamente specific interculturale, precum:

­       Deschiderea spre altul, spre străin, spre neobişnuit - capacitatea de a trăi experienţe noi.

­       Aptitudinea de a percepe ceea ce ne este străin – a depăși obiceiul de a-l percepe pe altul prin modul nostru obişnuit de a simţi sau gândi.

­       Acceptarea celuilalt ca fiind „alter”/„altul” - a depăși obiceiul de a-l interpreta pe altul ca fiind similar sau identic sau de a-l percepe ca pe un duşman şi a ne îndepărta de el.

­       Trăirea situaţiilor ambigue, ambivalente și alungarea fricii faţă de altul - deși situaţiile ambivalente/ ambigue ne derutează, ne provoacă frică, aceste trăiri pot constitui preambulul pentru acceptarea diferitului și pentru a-l primi pe celălalt.

­       Aptitudinea favorabilă de a experimenta – ne putem apropia de altul având curajul de a experimenta, explorând  moduri existenţiale diferite.

­       Capacitatea de relativizare a propriului sistem de referință - privirea spre altul este determinată de sistemul referenţial socio-cultural; cu cât ne recunoaştem relativitatea propriului sistem de referinţă, cu atât vom fi mai deschiși la ceilalţi.

­       Neacceptarea utopiei „discursului comunicaţional egalitar” - în caz de divergenţe de interese nu trebuie să cedăm principiului după care cel mai tare îşi pune puterea la încercare, în faţa celui mai slab; dimpotrivă, trebuie continuată discuţia până când cele două părţi se regăsesc pe un proiect comun.

­       Aptitudinea de a asuma conflicte - există două tipuri de conduite în cazul divergenţelor de interese: una de a refuza să vezi realitatea, punând-o între paranteze, alta de a transforma divergenţa în ostilitate. Conflictele trebuie asumate cu calm şi rezolvate într-o manieră productivă.

­       Capacitatea de a recunoaşte şi a relativiza propriile repere etno şi socio-centriste - nu înseamnă renegarea propriilor tradiţii, ci a nu le transforma în ceva absolut.

­       Performanţa de a cuceri identităţi mai largi, de a dezvolta o loialitate de tip nou - nu trebuie renunţat la propria identitate (de român, ungur, rom etc.), dar trebuie să accedem la alte tipuri de identităţi mai înglobante, precum cea de european, cetăţean al lumii etc.

       Abordarea interculturală în școală implică o serie de cerințe și strategii, precum:

®    strategii privind prevenirea fenomenelor de segregaţie culturală;

®    stabilirea de obiective educaţionale centrate pe dobândirea autonomiei spirituale, pe autoinstrucţie şi autoeducaţie. Trebuie să se cultive atitudinile şi abilităţile de racordare pe cont propriu la fenomenele culturale în continuă multiplicitate şi diversitate;

®    revizuirea conţinuturilor programelor de educaţie, prin introducerea unor direcţii interculturale asupra unor discipline de învăţământ, precum istoria, geografia, literatura, artele şi chiar ştiinţele; introducerea în curriculum-urile şcolare de noţiuni ale diversităţii culturilor şi unităţii umanităţii; valorificarea tuturor particularităţilor semnificative, a comportamentelor care sunt susceptibile de toleranţă, de incorporări multiculturale;

®    extinderea strategiilor şi metodologiei didactice prin metode şi tehnici didactice flexibile, stimulative şi compatibile cu deschiderea interculturală. Cadrele didactice cunosc cel mai bine comunitatea şcolară şi particularităţile culturale ale elevilor. În funcție de obiectivele educaţionale vizate și de coordonatele şi variabilele comunitare concrete, putem identifica trei situații:

·         în comunităţile pluriculturale, cu etnii eterogene, unde se manifestă tensiuni interetnice, demersul intercultural trebuie să se centreze spre scopuri terapeutice, prin care să se stingă unele conflicte şi să se prevină altele. Strategiile vor fi dimensionate şi puse în practică de şcoală, biserică, diferitele organizaţii şi fundaţii culturale, eventual prin colaborare şi complementaritate a acţiunilor.

·         în comunităţile pluriculturale, unde nu există tensiuni manifeste, abordarea interculturală trebuie să aibă drept obiective prevenirea conflictelor virtuale, înţelegerea mutuală, colaborarea şi deschiderea interetnică. Acţiunile practice ţin de instituţiile de bază şi de inspiraţia, bunăvoinţa şi bunacredinţa cetăţenilor de etnii diferite;

·         în comunităţile locale monoculturale şi omogene etnic, se necesită o pregătire prealabilă pentru dialog intercultural, în vederea facilitării contactelor şi interacţiunilor viitoare, posibile.

       Fiecare manager școlar/ cadru didactic trebuie să aibă iniţiative concrete, în funcţie de context, pentru generarea şi întreţinerea respectului reciproc, toleranţei interculturale şi interetnice.

SURSE BIBLIOGRAFICE:

Cucoș, C. (2000).  Educaţia. Dimensiuni culturale si interculturale. Iași: Polirom.

Banks, J. A. (1993). Education and Cultural Diversity. In: Fyfe A., & Figuera P. Education for Cultural Diversity. London: Routlege.

Ciolan, L. (2000)., Paşi către şcoala interculturală – Ghid de educaţie interculturală pentru cadrele didactice. Bucureşti: Corint.

 Nedelcu, A. (2004).  Învăţarea interculturală în şcoală – Ghid pentru cadrele didactice. Bucureşti: Humanitas.