Sunt cunoscute caracteristicile teoriilor ştiinţifice, valabile şi în cadrul sociologiei comunicării: a) de a fi izvor izvor de inspiraţie pentru datele empirice; b) de a interacţiona permanent cu practica; c). de a înlesni orice cunoaştere a faptelor. In sociologia comunicării, pot fi preluate şi aplicate cu succes o serie de teorii ştiinţifice deja validate în cadrul altor discipline, ca de exemplu:
- teoria informaţiei, elaborată de Claude Shannon şi Norbert Wiener, preluată din cibernetică şi pe baza căreia orice comunicare poate fi considerată o asociere de informaţii, făcută cu un anumit scop. Mahele Ilombi a propus aşa numita teorie a informaţiei blocate subliniind că există popoare şi indivizi care încă nu au dreptul şi accesul la anumite informaţii; Ilombi consideră accesul la informaţie “un drept inalienabil şi o datorie fundamentală”[1] a fiecărui individ sau popor, arătând că există factori de blocaj de natură tehnică, politică sau umană;
- teoria opiniei, preluată din sociologia opiniei publice şi care consideră orice comunicare umană o sumă de opinii;
- teoria sistemelor elaborată de Ludwig von Bertallanffi, conform căreia un câmp comunicaţional, cu toate elementele lui (schema lui Meyer şi Eppler) poate fi considerat un sistem;
- teoria structural - funcţionalistă, pornind de la care, putem considera orice comunicare o structură de semne şi semnificaţii, care îndeplineşte anumite funcţii.
Pornind de la principalele grupe de discipline socio-umane înrudite cu sociologia comunicării - cele lingvistice, psihologice şi sociologice - considerăm că sunt semnificative pentru procesul comunicării, următoarele teorii:
1. Teoria competenţei comunicative propusă de Jurgen Habermas[2], conform căreia orice om are o anumită competenţă de comunicare determinată de “competenţa lingvistică” şi “universaliile pragmatice” utilizate într-una din cele două forme ale comunicării curente: acţiunea comunicativă şi discursul.
Competenţa lingvistică a fiecărui individ reprezintă capacitatea acestuia de a comunica semenilor ideile pe care le are, folosind cuvintele, bogate în sensuri şi semnificaţii. Intre competenţa lingvistică şi cea comunicativă există o determinare directă în cadrul căreia un rol important îl joacă universaliile pragmatice - “propuneri de sistematizare a actelor de vorbire”, cele mai des utilizate cuvinte în limbajul comun sau ştiinţific. Principalele universalii pragmatice sunt:
- pronumele personale (eu, tu, el, ea, noi etc);
- cuvintele tipice şi întorsăturile de frază des utilizate;
- exprimările deictice (care fac legătura între spaţiu şi timp): modurile gramaticale, timpurile verbelor;
- verbele performative utilizate la forma interogativă, modul imperativ sau vorbirea indirectă;
- verbele intenţionale utilizate neperformativ, precum şi unele adverbe de mod.
Clasele de vorbire determinate de aceste universalii pragmatice sunt următoarele: 1 - comunicative; 2 - constatative; 3 - reprezentative; 4 - regulative (ordonatoare); 5 - universaliile pragmatice propriuzise (exemple: a saluta, a felicita, a mulţumi, a exprima condoleanţe, a se căsători, a se logodi, a face cunoscut, a bea, a mânca, a fuma, a arăta, a vorbi, a prezenta etc).
În discursul sau acţiunea comunicativă cotidiană, prin “jocuri de vorbire” individul îşi manifestă de fapt competenţa comunicativă ce îl caracterizează, marcându-i activitatea în societate.
Conform lui Allan Pease şi Alan Garner[3], metalimbajul cuprinde cuvintele şi expresiile care pot releva adevăratele atitudini ale unei persoane. Ca şi limbajul trupului, metalimbajul poate trezi “sentimentul instinctiv” , “intuiţia”, “cel de-al şaptelea simţ”, “presimţirea că vorbitorul nu spune ceea ce gândeşte”. ”Metalimbajul amortizează loviturile pe care ni le dăm reciproc, ne permite să manipulăm, fără să se vadă, să ne arătăm propriile virtuţi, sau să exteriorizăm o serie de emoţii rămânând în acelaşi timp manieraţi”. În accepţiunea noastră, metalimbajul poate fi considerat o succesiune de universalii pragmatice, individual şi social determinată, ce delimitează competenţa comunicativă a fiecăruia.
2. Teoria comunicării interumane şi internivelice aparţine românului Corneliu Mircea[4] şi este o teorie cu subsrat psihologic. Autorul porneşte de la conceptele:
- instinctualitate (sexualitate, libido), aparţinând teoriei psihanalitice a lui S. Freud;
- afectivitate, aparţinând teoriei sociometrice a lui J. L. Moreno;
- realitate spirituală, aparţinând teoriei spiritualiste a lui Max Scheler.
Luate împreună, acestea determină preferinţa sau alegerea partenerului pentru comunicare, determinând evoluţia acestei preferinţe în următoarele stadii: tandreţe, afecţiune, interes, simpatie mentală. Conform părerii lui Corneliu Mircea, “Eu-l se îndreaptă spre altul graţie puterii atractive care sălăşluieşte în instinctualitate, afectivitate şi spirit”. Este valabil pentru orice comunicare umană proverbul popular “Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”. Cele două criterii ale preferinţei interpersonale care conduc la comunicarea între indivizi sunt asemănarea şi complementaritatea; ele contribuie la identificarea dar şi la diferenţierea partenerilor generând cinci modele aberante de comunicare[5]:
1) modelul nevrotic - primul pas al alienării în comunicare; mai poartă încă semnul atracţiei, însă, atracţia nevroticului se preschimbă pe nesimţite în repulsie; după C. Mircea, Eu-l nevrotic se află între atracţie şi repulsie;
2) modelul desocializant - al introversiunii, lipsei de voinţă, de vlagă şi al inerţiei; după autorul teoriei, sinele se retrage în singurătatea suferinţei, eşecurile repetate sunt resimţite dureros, se părăseşte scena intercomunicării, ceea ce conduce la dezinteres şi indiferenţă, este alterat sentimentul tonic al comunicării normale;
3) modelul psihopatiform - atracţia se preschimbă imprevizibil în repulsie, sinele se smulge pe neaşteptate din actul comunicării şi respinge brutal fiinţa celuilalt, ceea ce poate conduce la iritabilitate sau acte agresive;
4) modelul delirant - îl conduce pe cel în cauză într-un ţinut străin de realitate, imaginar în comunicare, în care sinele este permanent agresat de fiinţa celuilalt;
5) modelul autist - care descrie însingurarea sinelui, până la ruperea acestuia de realitate.
Acestor modele le corespund cinci zone nivelice: 1) instinctualitatea (inclusiv sexualitatea); 2) imaginaţia; 3) afectivitatea; 4) raţiunea; 5)”cunoaşterea paroxistică de sine”.
Astfel, comunicarea interumană se desfăşoară între aceste zone nivelice, iar atunci când intră în sfera patologicului, urmează unul din modelele prezentate.
3. Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare aparţine lui Abraham Moles[6], care, luând în considerare factorii sociali, propune cinci doctrine ce caracterizează cultura şi comunicarea în societate:
1) doctrina demagogică - se află în serviciul publicităţii subliniind “imersiunea individului în câmpul publicitar” (G. Maletzke) pentru a obţine “cea mai mare satisfacţie a majorităţii ascultătorilor” (A. Moles);
2) doctrina dogmatică - legată de forme propagandistice, are scopul de a transforma auditoriul conform unei ideologii, definite în prealabil;
3) doctrina piramidală - separă straturile sociale, cu valorile lor proprii, dispuse de regulă piramidal;
4) doctrina eclectică (culturalistă) - conform căreia scopul omului îl constituie comunicarea valorilor, selectarea şi ierarhizarea lor; reflectarea evenimentelor culturale joacă un rol “relativ secundar” în comunicare;
5) doctrina sociodinamică a modurilor de comunicare - care explică, după A. Moles, schimbările intervenite în comunicarea între indivizi ca urmare a schimbărilor produse în cultura acestora; poate fi explicată prin prisma funcţionalismului comunicaţional.
Teoria sociodinamică a modurilor de comunicare pune accentul pe factorii sociali în explicarea fenomenului comunicării; determinarea culturală a acestora este surprinsă de Moles în cele cinci doctrine ale modelului său teoretic.
4. Teoria instrumentalistă propusă de Herbert Marshall Mc Luhan porneşte da la idea că mass media nu sunt doar instrumente, canale de transmitere a informaţiilor, ci mediumuri - mesaje, adică factori care contribuie activ şi specific, prin particularităţile tehnologiei lor şi ale modului specific de percepţie pe care îl solicită, la efectele globale ale comunicării.[7]
Formula celebră a lui Marshall Mc Luhan -”mediumul este mesajul” - subliniază că rolul mass-media nu se reduce la transmiterea unei informaţii; fiecare mijloc mass-media modifică, în perioada istorică a dominaţiei sale (...), modul în care individul percepe lumea, îi modelează sensibilitatea şi gândirea, prelungindu-se pe această cale efectele până la nivelul societăţii globale şi al evoluţiei istorice a omenirii[8]. După Mc Luhan, evoluţia modalităţilor de comunicare induce modificări în evoluţia diferitelor tipuri de societăţi şi civilizaţii: “Societăţile au fost totdeauna remodelate mai mult de natura mediumurilor (mijloacelor de comunicare) prin care oamenii comunică, decât prin conţinutul comunicării”[9]. In realitate însă, apreciem că este important şi conţinutul comunicării transmise de emiţător receptorului, toţi aceşti factori (emiţătorul, receptorul, mesajul) fiind condiţionaţi social. In lucrarea sa, “Galaxia Gutenberg”, publicată iniţial în 1962, Herbert Marshall McLluhan subliniază că istoria umanităţii se articulează următoarelor trei moduri de comunicare:
- graiul viu - care a dominat viaţa tribală;
- cuvântul scris - din antichitate şi până la jumătatea secolului al XX-lea;
- satul global, care începe cu televiziunea.
5. Teoria matricei psihosociale poate constitui o încercare de explicare a fenomenului comunicării, pornind de la combinarea factorilor psihici (care ţin de Eu-l individual) cu factori sociali (care ţin de mediul în care acesta îşi desfăşoară activitatea). Astfel, în afara caracteristicilor biologice şi lingvistice specifice unei anumite persoane, aceasta posedă o matrice psihosocială proprie. Această matrice psihosocială caracterizează în mod unic fiecare persoană şi personalitate umană.
Pot comunica eficient două persoane ale căror matrici psihosociale sunt asemănătoare, deci persoanele respective au fost condiţionate similar de factorii psihici proprii şi cei sociali care le determină existenţa. O comunicare perfectă, ideală nu este posibilă întrucât nu pot exista două matrici psihosociale identice. De aceea, prin (auto)educaţie, individul uman îşi poate structura prmanent matricea psihosocială proprie, contribuind în felul acesta la îmbunătăţirea comunicării sale cu semenii.
[1] M. Ilombi - L’Information bloquee, Cabay, Louvain -la Neuve, 1984, p.56
[2] J. Habermas - Cunoaştere şi Comunicare, Bucureşti, Editura politicã, 1983, Colecţia Idei contemporane, pp. 190-230
[3] A. Pease - A. Garner - Limbajul vorbirii - arta conversaţiei, Bucureşti, Editura Polimark, 1994, p.11 şi 15
[4] C. Mircea - Inter-comunicare, Bucureşti, Editura Stiinţificã şi Enciclopedicã, 1979, colectîa Psyche
[5] C.Mircea - Op.cit., pp. 100 - 110
[6] A. Moles - Sociodinamica culturii, Bucureşti, Editura Stiinţificã, 1976.
[7] S. Moscovici, sous la direction de - întroduction a la psichologie sociale, Paris, Larousse Universite, 1972, p.226
[8] I. Drãgan - Modalitãţi de transmitere eficientã a mesajelor propagandei, în Factori de eficienţã ai propagande politice, coordonator Gh. Arãdãvoaice, Bucureşti, Editura militarã, 1984, p. 77
[9] M. Mc Luhan - Galaxia Gutenberg, Bucureşti, Editura Politicã, 1975, Introducere