“Cel mai putenic argument pentru integrarea curriculum-ului este chiar faptul că viaţa nu este împărţită pe discipline.”

J. Moffett

Abordarea interdisciplinară a conținuturilor educaționale reprezintă o provocare și, totodată, un imperativ pentru cadrele didactice si pentru toate nivelele de școlaritate.

Interdisciplinaritatea reprezintă un principiu de organizare și desfășurarea a procesului educațional.

Cadrul de referință al Curriculumului Național pentru Învățământul Obligatoriu reglementează principiile privind predarea și învățarea și accentuează urmatoarele idei: 

• respectarea particularităților de vârstă și individuale—  reper fundamental în construirea situațiilor de predare-învățare; 
• diversificarea și flexibilizarea situațiilor de predare—  învățare prin utilizarea de metode și procedee variate, interactive care să motiveze, să stimuleze elevul, să antreneze inițiativa, imaginația, creativitatea, dorința de a învăța; 
• centrarea pe obiective care urmăresc formarea de capacități, competențe, atitudini; 
• centrarea pe elev în proiectarea activităților de învățare.                                                                                           

Organizarea învățării pe criteriul disciplinelor formale clasice devine insuficientă într-o lume dinamică și complexă, caracterizată de explozia informațională și de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor. O învățare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice tradiționale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.

Interdisciplinaritatea este considerată forma superioară a integrării curriculare. 

Interdisciplinaritatea este definită ca “interacţiune existentă între două sau mai multe discipline, care să poată să meargă de la simpla comunicare de idei până la integrarea conceptelor fundamentale privind epistemologia, terminologia, metodologia, procedeele, datele şi orientarea cercetării” (OCDE, 1972).

Principala modalitate de introducere a interdisciplinarităţii în învăţământ o reprezintă regândirea conţinuturilor şi elaborarea planurilor, a programelor şi manualelor şcolare în perspectiva conexiunilor posibile şi necesare sub raport epistemologic şi pedagogic. Acţiunea de promovare a interdisciplinarităţii trebuie să se integreze în contextul sistemului educativ dat. De asemenea, pentru a fi eficientă, trebuie să se asocieze cu alte principii sau inovaţii specifice unui învăţământ modern.

Potrivit UNESCO, „există numeroşi factori care subliniază că interdisciplinaritatea a devenit o necesitate; marile probleme ale lumii contemporane, problematica economică, morală sau estetică se pretează în mod cu totul special la o tratare interdisciplinară; în acelaşi timp interdisciplinaritatea apare ca o consecinţă logică a integrării tuturor tipurilor de conţinuturi în perspectiva educaţiei permanente. Probabil, soluţia de aplicat nu este nici interdisciplinaritatea totală, nici învăţământul pe materii concepute în maniera tradiţională; o combinare între aceste două formule, realizată în funcţie atât de exigenţele ştiinţelor contemporane şi de diferite activităţi sociale cât şi de exigenţele psihologice ale diferitelor vârste pare mai realistă şi mai eficace”.

Interdisciplinaritatea contribuie la reducerea diferențelor dintre discipline prin construirea unor punți de legătură, a unor conexiuni. Acestea pun în evidență corelații și interacțiuni imposibil de evidențiat disciplinar.

Interdisciplinaritatea nu înseamnă doar tratarea de tip simultan a unui fenomen din unghiul de vedere al mai multor științe, ci și o abordare integrată și integralistă a acestuia, fiecare știință aducând cu sine propriul sistem conceptual, mod de gândire și metode specifice de cercetare și reprezentare.

Interdisciplinaritatea implică studierea unui fenomen (domeniu) din mai multe puncte de vedere interferente, pe baza unor metode complementare şi, de regulă, are ca rezultat generarea a noi instrumente de analiză şi previziune pentru a înţelege mai bine fenomenul respectiv. Aşadar, obiectivul comun al înţelegerii, analizei şi previziunii unui anumit subiect reclamă, în virtutea criteriului interdisciplinarităţii, asocierea diferitelor metode de cercetare ştiinţifică, specifice anumitor discipline.

Un învăţământ interdisciplinar poate conferi elevilor posibilitatea de a dobândi  o privire de ansamblu asupra vieţii şi universului, de a asimila mai temeinic valorile fundamentale şi de a distinge mai uşor scopurile de mijloace.

Interdisciplinaritatea este considerată şi ca o soluţie la efectele negative pe care le poate genera specializarea excesivă. Vremea enciclopediştilor a trecut şi, în prezent, dat fiind marele volum de cunoaştere acumulat în toate domeniile ştiinţei, noutăţile şi recunoaşterea în carieră se bazează pe specializare profesională a cercetătorilor care devine tot mai îngustă, dar capătă profunzime. Interdiscipli- naritatea vine să suplinească eventualele neajunsuri ale specializării în ştiinţă, oferind posibilitatea cooperării, consultării şi potenţării reciproce între specialişti din diferite domenii, capacitate de ţeluri, obiective şi probleme comune care transced disciplinele ştiinţifice printr-o serie de provocări generale. Rezultatul colaborării interdisciplinare constă în identificarea de noi soluţii, metode, mecanisme şi instrumente de cercetare pentru una sau mai multe dintre disciplinele ştiinţifice, ca urmare a complementarităţii induse dintre acestea.

Avantajele interdisciplinarității sunt:

– permite elevului să acumuleze informații despre obiecte procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai școlarizării;

–        clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

–        
creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor școlare;


–        permite aplicarea cunoștințelor în diferite domenii;


–        constituie o abordare economicã din punct de vedere al raportului

dintre cantitatea de cunoștințe și volumul de învățare.


Instruirea interdisciplinară presupune o serie de interacţiuni care se manifestă prin: preluarea de metode, de cunoştinţe sau a unui limbaj specific unei anumite discipline;descrierea în paralel a aceluiaşi fenomen sau a unor aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen;oferirea de cunoştinţe necesare în alte discipline.

Predarea integrată a cunoștințelor reprezintă o metodă, o strategie modernă, iar conceptul de activitate integrată se referă la o activitate în care se abordează metoda în predarea – învățarea cunoștințelor. Aceasta manieră de organizare a conținuturilor învățământului este similară cu interdisciplinaritatea, în sensul că obiectul de învățământ are ca referință nu numai o disciplină științifică, ci o tematică unitară, comună mai multor discipline.

Argumentele psihopedagogice în favoarea dezvoltării unui curriculum integrat sunt multiple. Astfel, în planul profunzimii și solidarității cunoștințelor dobândite printr-o atare abordare, plusul calitativ este evident: 

• cei care învață, identifică mai ușor relațiile dintre idei și concepte, dintre temele abordate în școală și cele din afara ei;
•  baza integrată a cunoașterii conduce la o mai rapidă reactivare a informațiilor;
•  timpul de parcurgere a curriculum-ului este sporit.

Predarea integrată se dovedește a fi o soluție pentru o mai bună corelare a știintei cu societatea, cultura, tehnologia. In invatamantul modern este tot mai evidenta necesitatea instruirii integrate.

Integrarea conţinuturilor vizează stabilirea de relaţii strânse, convergenţe între elemente, precum: concepte, abilităţi, valori aparţinând disciplinelor şcolare distincte.

Literatura de specialitate identifică următoarele posibilităţi:

-          Integrare intradisciplinară;

-          Integrare multidisciplinară;

-          Integrare pluridisciplinară;

-          Integrare interdisciplinară;

-          Integrare transdisciplinară.

Integrarea intradisciplinară se realizează prin inserţia unui fragment în structura unei discipline pentru a clarifica o temă sau prin armonizarea unor fragmente în cadrul unei discipline, pentru rezolvarea unei probleme sau dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini.

Particularități ale învățării integrate:

• interacțiunea obiectelor de studiu;
• centrarea pe activități integrate de tipul proiectelor;
• relații între concepte din domenii diferite;
• corelarea rezultatelor învățării cu situațiile din viață cotidiană;
• rezolvarea de „probleme” – cea mai importantă forță motrice a integrării, relevanță practică;

Dintre strategiile didactice utilizate in abordarea interdisciplinara care favorizeaza invatarea integrata, amintim: 

• învățarea bazată pe proiect,
• predarea în echipa formată din mai multe cadre didactice,
• învățarea prin cooperare,
• învățarea activă,
• implicarea comunitățîi,
• aplicațîi ale inteligențelor multiple, etc.

Bibliografie:

-                      N. Alexandru, Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea în practica educaţională actuală, Revista EDICT, febr.2019

- L. Bădeanu, Abordarea de tip integrat a conţinuturilor învăţării, Revista EDICT, aprilie, 2018

- D. Hainaut, Programe de învăţământ şi educaţie permanentă, Bucureşti, Ed. Didactică și Pedagogică

 - P. Petrescu, V. Pop - Transdisciplinaritatea, o noăa abordare a situțiilor de învățare – ghid pentru cadre didactice,  Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2007

- M.A. Sinaceur, Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Editura Politică, Bucureşti, 1986, Colecţia idei contemporane

- G. Văideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, Bucureşti, 1988

- G. Zaman, Z. Goschin, Multidisciplinaritate, interdisciplinaritate
și transdisciplinaritate: abordări teoretice și implicații pentru strategia dezvoltării durabile postcriză, Economie teoretică și aplicată, Volumul XVII (2010), No. 12(553)

- UNESCO, Reunion sur la methodologie de la reforme des programes scolaires, Doc. ED. 76/Conf. 640/3

- „Organizarea interdiciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea competenţelor cheie la şcolarii mici”, ICOS, 2012