„Cultura este un sistem de credinţe şi cunoştinţe împărtăşite de un grup de oameni incluzând (inconştient) aşteptări legate de gândire, simţire şi acţiune”.

O asemenea accepţie reflectă următoarele prezumţii:

• Înţelegerea este centrată pe ceea ce gândesc şi fac oamenii zi de zi; cultura este numai parţial vizibilă la lumina zilei, multe aspecte fiind ascunse în conştiinţa subiectivă, ele manifestându-se doar în interacţiuni cu comunitatea
• Cultura este un fenomen colectiv care nu este necesar restrâns la etnicitate, minoritate, grup. Dar, culturile regionale sau a grupurilor profesionale pot deveni culturi tipice dacă sunt suficient de cuprinzătoare
• Comunicarea interculturală nu se stabileşte între culturi ci între indivizii care participă la diferite sisteme culturale semnificative

Etnocentrismul este tendinţa de a judeca valorile altor culturi în raport cu propria cultură,  considerată unic criteriu de apreciere a adevăratelor valori  (DEX)

Xenofobia este  teama extremă iraţională de tot ce este "străin"

Aceasta poate însemna frica de un om de o altă rasă, de altă naţionalitate, dintr-o altă regiune sau pur şi simplu străin în sensul de un necunoscut de pe stradă. Când cuvântul a căpătat exclusiv conotaţie negativă, partea de fobie şi-a pierdut calitatea de frică, devenind comună cu dispreţul.

Stereotipul presupune generalizări abuzive, judecăţi de valoare ale unui grup de persoane care încearcă să rezume caracteristicile respectivului grup într-un număr determinat de obiceiuri, comportamente.

În viaţa de zi cu zi, ni se întâmplă adesea să atribuim oamenilor caracteristici în funcţie de ceea ce ştim din experienţa anterioară despre grupul căruia credem că îi aparţine persoana respectivă. O faptă sau un comportament al persoanei pe care l-am observat odată sau pe care ni la relatat cineva de încredere, convingerea că acel comportament se va repeta duc la apariţia tratamentului bazat pe stereotip.

Adesea stereotipurile au rolul de a explica şi a justifica atitudinile şi comportamentele pe care le avem faţă de ceilalţi („nu suport romii pentru ca sunt murdari şi violenţi”).

Stereotipurile sociale sunt foarte puternice; ele constituie adesea "moşteniri" provenite de la observatori precedenţi. În aparenţă, ele ne ajută să dăm un oarecare sens necunoscutului cu care venim în contact. Stereotipurile despre diferite grupuri socio-culturale pot fi: pozitive (evreii sunt foarte inteligenţi); negative (negrii sunt leneşi) sau cu un caracter mai mult neutru (bulgarii sunt mari mâncători de castraveţi).

   Majoritatea stereotipurilor au un adevăr în ele, dar simplifică şi caricaturizează realitatea.

Teoria etichetării pune accentul pe devianţă secundară, pe procesul prin care oamenii sunt identificaţi ca devianţi şi ajung să se identifice ei înşişi ca devianţi.

      Prejudecata presupune aprecieri pe care le facem despre alte persoane, pe baza apartenenţei la un grup, fără a le cunoaşte cu adevărat

Diferenţa dintre stereotipuri şi prejudecăţi nu este foarte uşor de sesizat: este greu de spus unde se termină una şi unde începe cealaltă.

Prejudecata este o predispoziţie de a adopta un comportament negativ faţă de un grup sau faţă de membrii acestui grup bazată pe o generalizare rigidă şi de cele mai multe ori eronată.

De cele mai multe ori aceste idei preconcepute sunt moştenite în urma procesului de socializare. Toţi avem prejudecăţi şi este foarte greu să le înlăturam, dar este foarte important să recunoaştem că le avem şi să încercam să controlam efectul lor în comportamentul nostru.

Adevărul este ca a face presupuneri despre ce şi cum sunt ceilalţi este mai uşor decât am încerca să-i cunoaştem. De cele mai multe ori când realitatea nu corespunde cu aşteptările noastre (cu ideile noastre preconcepute) este mai uşor să schimbăm interpretarea realităţii decât să schimbăm prejudecata. Cele mai întâlnite prejudecăţi sunt cele referitoare la etnie, rasă şi religie, care sunt elementele fundamentale ale identităţii culturale.

Rasismul: orice diferenţă, excludere, restricţie sau preferinţă bazate pe rasă, culoare, descendenţă, naţionalitate sau origine etnică care are ca scop diminuarea sau prevenirea recunoaşterii, beneficierii şi folosirii, la un nivel egal, al drepturilor umane si libertăţilor fundamentale în orice domeniu al vieţii publice, fie el politic, economic, social, cultural. (definiţie dată de Convenţia Internaţională pentru eliminarea oricărei forme de rasism a naţiunilor unite, martie 1966).

 În prezent, rasismul a fost definit în sociologie ca rezultatul unui conflict sociopolitic de interese care se legitimează pe baza diferenţelor fenotipice.

Rasismul, pe de alta parte, implică neapărat dispreţ, prejudecată şi mai ales discriminare împotriva unei anumite rase.

Discriminarea - tratament defavorizant pentru anumite grupuri din raţiuni etnice, rasiale, sociale, sexuale, religioase etc. -reprezintă componentă acţională a atitudinii faţă de minoritari

Toleranţa  - înseamnă cunoaşterea, recunoaşterea şi acceptarea modului de a  fi al persoanelor şi grupurilor.

Aceasta presupune alegerea deliberată de a nu  interzice, a nu împiedica, a nu interveni în comportamentul unei persoane sau al unui grup chiar dacă noi dezaprobăm aceea purtare şi avem şi cunoştinţe şi puterea de a interzice sau împiedica.

Manifestări ale toleranţei

Ø  la nivelul indivizilor: toleranţa cere să acceptăm diferenţele individuale, oricât de diferite ar fi de valorile noastre.

Ø  la nivelul instituţiilor şi a relaţiilor noastre cu acestea:

- presupune să-i ascultăm pe cei care au opinii diferite şi să analizăm cu obiectivitate argumentele acestora;

- să nu considerăm că cei care au opinii diferite sunt duşmanii noştri;

- să ne susţinem propriile opinii cu argumente solide;

- să acceptăm că, uneori, opiniile noastre  pot fi greşite;

- să acceptăm că, uneori, opiniile celorlalţi pot fi valoroase.

Caraceristicile toleranţei: respectul diversităţii şi alterităţii, respectul libertăţii de alegere, solidaritatea, dialogul social, responsabilitatea

Intoleranţa - lipsa de respect pentru credinţele si practicile celor diferiţi de tine, interzicerea chiar a manifestării unor practici religioase, sexuale, etc..

Manifestări ale intoleranţei pot fi  în raport cu: rasa, credinţele religioase, opţiuni politice, sex opus sau diferite practici sexuale.

Manifestările intoleranţei pot duce la: încălcarea libertăţii şi demnităţii persoanei, privarea de libertate, marginalizarea, persecuţia  sau chiar suprimarea fizică. Intoleranţa este sinonimă cu discriminarea. În România după 1989 se fac eforturi pentru construirea unei societăţi democratice.

Pentru a deveni tolerant, trebuie să parcurgeţi următoarele etape:

·         Să aflaţi care este „povestea” altei persoane, rugând-o să vă spună câte ceva  despre sine

·         Să ascultaţi fără să emiteţi judecăţi 

·         Să puneţi întrebări ca să vă asiguraţi că aţi înţeles bine, să vă comparaţi convingerile cu cele ale celuilalt  

·         Să identificaţi similitudinile şi diferenţele dintre sistemul dumneavoastră de convingeri şi cel al altuia 

·         Să evaluaţi diferenţele

·         Să stabiliţi, prin argumente pro şi contra, dacă sistemul de convingeri al unuia sau al celuilalt sunt deschise revizuirilor

A cunoaşte este primul pas pentru recunoaştere şi înţelegere, informaţia face posibilă transformarea opoziţiei de principii într-o diferenţă acceptată, ceea ce duce la respect reciproc.

        Identitate - ansamblu de date prin care se identifică o persoană (fizice, sex, rasă, etnie, apartenenţă socio-culturală, nume, origine, profesie, etc..)  (DEX)

Se poate vorbi de diferite niveluri de identitate:

§  Identitatea individuală - bazată pe comparaţii interpersonale, pe diferenţa dintre eu şi celalalt în interiorul unui grup de apartenenţă

§  Identitatea socială -  definirea propriei persoane ca membru al unui grup cum ar fi: grup etnic,  cultural, grup cu anumite credinţe religioase, grup cu anumite orientări sexuale, grup de oameni cu nevoi speciale, grup de oameni care practică o anumită profesie. La un nivel superior se poate vorbi despre o identitate naţională, determinată în esenţa de spaţiul geografic,  de istoria comună care se defineşte ca nivel absolut, suprem al identităţii.

În ceea ce priveşte identitatea , avem de a face cu două perspective:

-  o concepţie statică- defineşte identitatea ca un dat permanent şi unic, pornind de la suporturi identitare fixe, privilegiate, cum ar fi: limba, religia, numele, tradiţiile culturale etc. Un rol deosebit îl are, in acest caz, istoria grupului / comunităţii din care face parte individul

-  o concepţie dinamică - care se construieşte prin interacţiune cu ceilalţi, care s-a impus ca urmare a interacţiunilor sociale între grupuri purtătoare a unor culturi diferite, a  afirmării conceptului de diversitate culturală

Trebuie spus ca aceasta noua dimensiune a identităţii nu o neagă pe prima, ci o completează.

Două sunt dimensiunile identităţii ce definesc, în mod esenţial, raporturile majoritate-minoritate în societatea romanească actuală: este vorba despre identitatea naţională şi despre identitatea etnică.

Minoritate -  grup social, etnic, politic, religios etc care poate fi supus unui regim discriminatoriu.

Minorităţile etnice sunt grupuri ai căror membri sunt legaţi prin descendenţă comună, limbă sau credinţă religioasă, având sentimentul că sunt diferiţi faţă de majoritatea indivizilor dintr-o entitate politică. Pe această conştiinţă a diferenţei şi inferiorităţii numerice, minorităţile îşi întemeiază anumite revendicări politice, fie pentru egalitate cu majoritatea, fie pentru tratament special bazat pe recunoaşterea acestor diferenţe, ori pentru autonomie sau, în cele mai extreme cazuri, separare.

Problema minorităţilor devine astfel una extrem de complexă, fiind specifică lumii contemporane. Minorităţile au existat dintotdeauna, însă doar odată cu conturarea democraţiei ca valoare universală, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, minorităţile au devenit o problemă politică şi socială serioasă, jucând un rol mare şi în relaţiile internaţionale.

 INTEGRARE - ASIMILARE

Integrare - unificarea a două sau mai multe grupuri umane, dar care îşi păstrează poziţii echitabile din punct de vedere cultural şi sociopolitic; armonizare într-un tot.

Integrarea trebuie înţeleasă ca un proces multidimensional. El se extinde dincolo de planul cultural, atingând dimensiuni sociale şi politice.

În urma integrării, va lua naştere o cultură nouă, deschisă şi nu se va ajunge la o asimilare forţată a uneia de către cealaltă.

Asimilare - integrarea unui grup minoritar într-un grup majoritar prin pierderea trăsăturilor specifice proprii (limbă, obiceiuri etc.).

Între cele două concepte există o relaţie dinamică, în funcţie de numeroase variabile conjuncturale.

Membrii unei minorităţi etnice trebuie să răspundă, afirmativ sau negativ, la două întrebări ce definesc raportarea lor la societatea majoritara: (1) Este importantă conservarea identităţii şi a caracteristicilor culturale? şi (2) Este important să se stabilească şi să se menţină relaţii cu alte grupuri? Răspunsurile la aceste întrebări determină patru variante ce reprezintă poziţia grupului respectiv: integrare, asimilare, separare/segregare şi marginalizare. Termenul de separare este utilizat pentru a desemna o dorinţă a grupului minoritar, iar cel de segregare cu referire la presiunea grupului dominant.

Raportându-ne la mediul şcolar,  se poate analiza relaţia integrare – incluziune, concept care abordează unitatea şcolară sistemic. Educaţia inclusivă se referă la diminuarea oricărui tip de obstacol care împiedică accesul la actul de învăţare şi dezvoltarea unor şcoli obişnuite care să fie capabile să răspundă nevoilor tuturor elevilor. Scopul educaţiei inclusive este acela de a încuraja şcolile să-şi reconsidere organizarea, stilurile de predare, gruparea elevilor şi felul în care se folosesc de sprijinul acordat, astfel încât să răspundă nevoilor tuturor elevilor”, reducându-se la minimum orice formă de discriminare.

     Se distinge de conceptul de integrare prin faptul că, prin integrare, se presupune menţinerea în şcoală a aceluiaşi sistem dar se adaugă anumite elemente care să răspundă elevilor cu nevoi diferite.

Pregătirea profesorilor pentru gestionarea situaţiilor multiculturale trebuie să fie multiformă, prin seminarii de formare, stagii de pregătire, grupe de lucru, echipe de cercetare, elaborarea de suporturi curriculare, vizite de studii.

Pregătirea presupune patru dimensiuni:

-           dimensiunea personală, cu privire la propriul profil psihocomportamenta, prin depăşirea prejudecăţilor şi stereotipurilor personale;

-           dimensiunea cognitivă, de cunoaştere a premiselor istorice, geografice, antropologice, sociologice privind generarea şi consecinţele fenomenelor interculturale;

-           dimensiunea metodologică, de acumulare a metodelor şi procedeelor de păstrare şi cultivare a diferenţelor, de aplicare a metodelor de diferenţiere şi particularizare a valorilor;

-           dimensiunea relaţională, de cunoaştere aprofundată a datelor reale despre elevii cu care se lucrează.

Practica formării cadrelor didactice se situează la două niveluri: pregătirea iniţială, în timpul studiilor universitare, şi pregătirea continuă (perfecţionările), în timpul practicii didactice curente după angajarea în producţie.

A. Formarea iniţială – îi vizează pe viitorii educatori, îndeosebi pe cei care vor preda discipline precum: literatura română, istorie, geografie, limbi moderne, filosofie, educaţie civică.  În cadrul cursurilor şi seminariilor de pedagogie generală, metodică şi psihologie şcolară ar putea fi integrate topici precum:

-           relaţii intergrupuri şi consecinţe ale raportării prin imagini stereotipe la autoritate;

-           formarea şi funcţionarea stereotipurilor în societate;

-           adolescenţă şi societate – perspective interculturale;

-           dialectica identitate-alteritate socio-culturală;

-           surse de conflict şi modalităţi de rezolvare a lor.

Tot la acest nivel ar fi oportun să se parcurgă cursuri facultative/opţionale precum:

-     Consiliere psihopedagogică;

-     Pedagogie interculturală;

-     Psihologie socială;

-     Sociologia educaţiei;

-     Psihologia cooperării şi rezolvării conflictelor ETC.

B. Formarea continuă – îi vizează pe toţi profesorii iar această activitate se poate realiza prin  module de perfecţionare în problematica interculturalităţii, desfăşurate la Casele Corpului Didactic, Departamentele de specialitate din Universităţi, sediile şcolilor sau liceelor.

      Atelierele de lucru vor reuni specialişti şi studenţi în ştiinţele educaţiei, filozofi, politologi, sociologi pentru dezbaterea unor teme precum:

-     Democraţie şi diversitate;

-     Dreptul şi îndatoririle minorităţilor;

-     Statul şi comunităţile multiculturale ;

-     Cetăţeanul ;

-     Integrarea europeană: posibilităţi şi bariere culturale etc.

           În formarea formatorilor este utilă o valorificare a tuturor cercetărilor din sfera psihopedagogiei interculturale, precum şi a celor din zona psihologiei sociale, psihologiei dezvoltării, managementului rezolvării conflictelor etc.