Activitatea didactică, ca formă superioară de activitate umană, implică și solicită intens atât capacitatea, cât și conduita empatică.
Prezența empatiei la cadrele didactice se regăsește printr-o dublă funcționalitate:
motivațională (energizantă) - nevoia de transpunere în psihologia elevului pentru a-1 înţelege şi aprecia cât mai exact;
performanţială (aptitudinală) - însuşire de personalitate aptă să transceadă psihologia elevului în scopul eficientizării actului instructiv-educativ.
Empatia reprezintă capacitatea de a conştientiza, înţelege şi evalua stările, gândurile şi acţiunile celuilalt, „transpunerea psihologică a Eului în psihologia altei persoane” (Marcus, 1997, p. 11).
Relaţia profesor – elev este o relație complexă care implică un dialog permanent între cei doi factori, educat şi educator, o comunicare reciprocă, angajând toate laturile personalităţii acestuia. Performanța și competența cadrului didactic, succesul activității didactice nu pot fi concepute în afara empatiei, implicată fie în mod direct, fie indirect.
Vasile Pavelcu (1968) consideră că arta de a preda presupune, pe lângă stăpânirea cunoştinţelor, claritatea şi plasticitatea expunerii alimentate de vioiciune şi pasiune ştiinţifică, şi aptitudinea empatică, de transpunere în situaţia elevului.
Conduita empatică a profesorului la clasă se manifestă pe întreg parcursul desfăşurării procesului instructiv-educativ. Fenomenul empatic reprezintă o condiţie internă fără de care activitatea profesorului nu ar avea sens; profesorul este cel care fixează impactul cu elevul şi în procesul instruirii şi în cel al educării, care ştie să se refere la cadrul intern de referinţă al elevului pentru a-i descifra potenţialul, trăirea, motivaţia.
Aptitudinea empatică a cadrelor didactice prezintă modalităţi particulare de manifestare, în funcție de modul de structurare și relaționare dintre capacitatea predictiv empatică, conduita emoţional empatică şi comportamentul motivaţional-acţional empatic. Relaționarea și interacțiunea optimă dintre cele trei dimensiuni se conturează, la profesorul eficient, într-un stil empatic (un mod constant de manifestare prin care profesorul abordează empatic fiecare elev, indiferent de calităţile dezirabile sau indezirabile ale acestuia).
Profesorul slab empatic (sau lipsa conduitei empatice) va avea și eficiență educațională slabă/redusă, ca urmare a înţelegerii greşite a elevului şi, implicit, a erorilor posibile în evaluarea acestuia (slaba empatie a profesorului influențează în mare măsură evaluările şi predicţiile privind personalitatea elevului, generând un permanent conflict în relaţionarea cu elevul).
Modalități și criterii de identificare și autoevaluare/ evaluare a conduitei empatice la cadrele didactice (Chițu, 2005, pp. 56-57):
capacitatea de autoanaliză, de autoexaminare a modului de a comunica cu elevii, succesele şi insuccesele în comunicare;
capacitatea de a fi deschis către comunicare cu elevii, încurajîndu-i astfel să se apropie de el; de a-i trata echitabil, excluzînd prejudecăţile şi demonstrînd o atitudine pozitivă faţă de ei;
capacitatea de a se adapta la modul de comunicare al elevului, ţinînd cont de trăsăturile lui de caracter, de particularităţile individuale şi de vârstă;
capacitatea de a asculta activ elevii, manifestînd interes pentru discursul şi opiniile lor;
capacitatea de a folosi limbajul nonverbal adecvat situaţiei - pentru a fi mai accesibil, pentru a stimula elevii în formare - dezvoltare, pentru a evidenţia atitudinea sa pozitivă faţă de ei;
capacitatea de a observa cu atenţie indicii nonverbali ai elevilor - pentru a le înţelege mai bine starea sufletească, necesităţile, dorinţele;
capacitatea de „a se situa permanent în locul elevului” - pentru a aprecia situaţia din perspectiva elevului şi a-l înţelege mai bine;
capacitatea de a fi capabil să împărtăşească stările emoţionale ale elevilor;
capacitatea de a acţiona conform indicilor parcurşi anterior.
Ce beneficii aduce un profesor empatic elevilor săi:
§ mai puține absențe de la ore;
§ mai multă autonomie;
§ mai puțină agresivitate fizică și verbală;
§ mai bine dezvoltată concepția Eului, mai mult respect față de sine;
§ rezultate școlare mai bune;
§ mai puține dificultăți legate de disciplină;
§ un coeficient de inteligență mai înalt;
§ creșterea creativității;
§ un grad mai înalt de spontaneitate, de libertate în exprimarea de sine;
§ un nivel mai înalt de gândire.
În activitatea cadrului didactic, empatia este implicată permanent, în toate etapele procesului instructiv-educativ, la un nivel de manifestare supramediu, ca o condiţie fără de care competenţa psihopedagogică ar fi socotită deficitară. De aceea, este foarte importantă dezvoltarea și antrenarea (autodirijată sau dirijată) empatică a cadrului didactic, pentru ca acesta să ajungă la nivelul de „maturizare empatică”.
Una dintre metodele eficiente de antrenare a empatiei cadrelor didcatice o reprezintă autoanaliza (Bulmer, 1975):
conștientizarea propriei personalități și a modului în care aceasta influențează percepțiile asupra celorlalți;
deprinderea cu „examenul de conștiință” – cercetarea mai atentă a propriei persoane, spre a-și dezvălui adevăratele motive ale conduitei proprii față de alții.
Această metodă presupune parcurgerea următorilor pași:
1. percepția interpersonală (descrierea modului în care cineva își formează o părere despre altcineva);
2. recunoașterea surselor de eroare în procesul perceperii interpersonale (teoria implicită a personalității);
3. recunoașterea emoțiilor (relația nevoi-dorințe-motive-conduită-emoții);
4. recunoșterea sensurilor ascunse ale persoanei (dincolo de reacțiile verbale și posturale; interpreatea anumitor expresii verbale ca fiind simptomatice);
5. cadrul perceptual pentru înțelegerea altora (înțelegerea modului în care cealaltă persoană cunoaște realitatea).
SURSE BIBLIOGRAFCE:
Bullmer, K. (1975). The art of empathy. New York: Human Science Press.
Chițu, S. (2005). Un model de formare şi evaluare a empatiei cadrelor didactice. În : DidacticaPro. 1, (29), 56-57. Chișinău: Centrul Educaţional PRO DIDACTICA.
Marcus, S. (1997). Empatie şi personalitate. Bucureşti: ATOS.
Marcus, S., David, T., & Predescu, A. (1987). Empatia și relația profesor - elev. Bucureşti: Academiei Române.
Marcus, S. (1977). Cunoașterea empatică – însușire aptitudinală a profesorilor. În : Revista de Pedagogie. Nr. 10. pp. 24-28. Bucureşti.
Pavelcu, V. (1976). Metamorfozele lumii interioare. Iași: Junimea.
Pintea, C. (2018). Empatia profesorului, cheia reușitei elevilor săi. În: Revista Didactica Genesis. https://www.genesis.ro/revista-didactica-genesis/empatia-profesorului-cheia-reusitei-elevilor-sai-1-1