Şcoala, alături de alte instituții care funcționează în comunitate este direct influențată de nivelul de dezvoltare comunitară. În esență, dezvoltarea comunității vizează evoluția acesteia, un proces de intervenție complexă, planificată, care are ca scop creşterea capacității comunității de a-şi pune în practică propria viziune de dezvoltare.
Comunitatea, înțeleasă ca un sistem social în care relațiile sunt personale, informale, tradiționale şi sunt bazate pe sentimente (sat, bloc, cartier, oras mic, etc.) – conform definiției lui Ferdinand Tönnies (1944) - promovează percepția conform căreia individul face parte dintr-un sistem mic, este securizat afectiv.
„În comunitate omul se naşte şi e legat de aceasta la bine şi la rău…Există o comunitate familială de origine, de obiceiuri, de credințe”. Spre deosebire de societate, unde relațiile sunt impersonale, utilitare, formale, raționale, bazate pe schimburi comerciale, politice, etc..
Dezvoltarea comunitară urmăreşte astfel, promovarea “binelui comun”, încurajează sentimentul de apartenență al individului la aceasta şi-l face responsabil pe acesta de dezvoltare. În această perspectivă “dezvoltarea comunitară” poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o comunitate controlează tot mai bine şi se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare.
După Dunham, dezvoltarea comunitară este: „procesul conştient de interacțiune socială şi acea tehnică specifică asistenței sociale care au cel puțin unul din următoarele obiective:
1) rezolvarea nevoilor de bază şi obținerea şi menținerea unui echilibru între nevoile şi resursele unei comunități;
2) ajutarea oamenilor de a trata mai eficient problemele şi scopurile lor, prin sprijinirea lor pentru a-şi dezvolta, întări şi menține calitățile de participare, autocontrol şi cooperare;
3) obținerea de schimbări în cadrul relațiilor comunitare şi de grup precum şi la nivelul centrelor de decizii comunitare.
Se pot stabili ca obiective ale dezvoltării comunitare urmatoarele:
1. Oferirea de posibilități pentru comunitate de a-şi mobiliza resursele în scopul rezolvării problemelor sociale şi prevenirii cronicizării lor:
a. Oferirea către cetățeni a mijloacelor pentru a-şi mobiliza, exprima şi pune în acțiune, în mod eficace, responsabilitățile lor specifice față de comunitate.
b. Oferirea de mijloace către agențiile sociale pentru a pune în acțiune în mod eficace responsabilitățile lor specifice față de comunitate.
c. Oferirea de mijloace pentru asistenții sociali profesionişti pentru a-şi îndeplini responsabilitățile comunitare.
2. Oferirea unor mijloace de interacțiune între diferitele segmente ale comunității:
a. Între diferiți cetățeni şi grupuri specializate ce se preocupă de bunăstarea comunitară;
b. Între diferiții specialişti şi între practicieni şi conducerea comunității;
c. Între profesionişti şi forțele instituționale cum ar fi sistemul şcolar, sistemul medical, sistemul juridic, etc.;
3. Oferirea de servicii de planificare socială către comunitate prin:
a. Crearea de planuri de dezvoltare socială;
b. Punerea acestora în aplicare;
c. Influențarea politicilor de bunăstare socială şi a altor domenii strategice care pot influenta bunăstarea populației;
d. Asistența în mobilizarea unei finanțări adecvate guvernamentale sau private.
Dezvoltarea comunitară este în strânsă legătură cu alocarea şi folosirea eficientă a resurselor la nivel comunitar, cu inițiativele locale în dezvoltarea şi folosirea mijloacelor specifice diferitelor zone ca şi de acțiuni de reprezentare pentru grupurile sociale marginalizate. Dezvoltarea comunitară este astfel legată de dezvoltarea capacității comunitare. Dezvoltarea comunitară este o evoluție planificată în care aspectele economice, sociale, culturale, de mediu, administratice contribuie la realizarea unui mai “bine comun”, la bunăstarea comunității şi a oamenilor care fac parte din ea. Membrii comunității acționează colectiv pentru a soluționa problemele comunității, inițiativele variind ca intensitate şi întindere de la initiative luate de grupuri mici până la iniŃiative majore care implică întreaga comunitate. Rezultatul principal al dezvoltării comunitare este îmbunătăŃirea calității vieții pentru cei care fac parte din aceasta. Beneficiul este unul mutual, responsabilitatea fiind împărțită între membrii comunității. Dezvoltarea comunitară presupune un efort susținut din partea membrilor săi, pe termen lung şi cu efecte vizibile în timp. De aceea presupune o bună planificare în timp, cuprinzătoare şi echitabilă pentru membrii săi, complexă şi bazată pe experiențe şi bune practici comunitare.
În esență dezvoltarea comunitară vizează:
- crearea unei comunități puternice, active, unite, perseverente;
- comunitatea care are capacitatea de a-şi identifica, analiza şi rezolva problemele fără intervenția altor factori din afara sa;
- comunitatea în care oamenii (cetățeni, indivizi locuitori ai comunității respective) au inițiativă, se simt capabili să intervină şi să coopereze în rezolvarea problemelor locale care le afectează viața comună;
- grupul de oameni în care aceştia dobândesc încredere în ei însăşi şi în cei din jur, îşi conştientizează puterea de a decide în comunitate asupra vieții comune;
- oamenii din comunitate îşi asumă responsabilitatea pentru destinul comunității în care trăiesc, se bucură de bunăstarea colectivă şi sunt mândri de comunitatea în care trăiesc.
2 Modele ale dezvoltării comunitare
Weil şi Gamble (1995) au identificat opt modele ale dezvoltării comunitare care există în mod curent şi care sunt de aşteptat să persiste: organizarea vecinătății, organizarea de comunități funcționale, dezvoltare economică şi socială a comunității, planificarea socială, dezvoltare de programe şi rețele comunitare, coaliții, politici şi acțiuni sociale şi miscări sociale.
Organizarea vecinătății
Acest tip de dezvoltare comunitară o întâlnim atunci când cetățenii dintr-o comunitate stabilesc legături între ei pentru a duce o viață mai bună şi pentru a-şi întări comunitatea.
Organizarea vecinătății se concentrează în principal asupra mai multor aspecte:
a. construirea unei structuri reprezentative formate din persoane cu inițiativă din comunitate care să identifice nevoile acesteia;
b. definirea de sarcini şi asumarea lor de către membrii comunității;
c. dezvoltarea de abilități de către membrii comunității în vederea rezolvării sarcinilor asumate (abilități de organizare şi de conducere în special)
Pentru a duce la bun sfârşit îmbunătățirile dorite în comunitate ne concentrăm, de obicei, asupra membrilor comunității, a celor care pot aduce îmbunătățiri din afară şi asupra conducerii locale. Folosind acest model, putem schimba comunitatea cel mai bine dacă implicăm un mare număr de oameni la nivel local.
Toți membrii comunității, mergând de la cei dezavantajati la cei care fac parte din structurile de putere, contribuie la identificarea şi rezolvarea de probleme.
Acest model pune accentul pe proceduri democratice, obținerea consensului, cooperare voluntară, dezvoltarea capacității de conducători a membrilor comunității şi auto-ajutorarea.
În cadrul acestui model, parteneriatul şcoală – comunitate se poate axa pe crearea şi încurajarea inițiativelor venite din partea asociațiilor de părinți.
Conştientizându-şi interesele şi capacitatea de a acționa, aceştia se pot organiza în asociații care să promoveze programe de parteneriat: implicarea în acțiunile extraşcolare, atragerea de fonduri pentru şcoală, implicarea în activități de promovare a şcolii şi comunității, în acțiuni culturale, grup de presiune asupra factorilor de decizie ai autorităților publice locale (Consiliul local, Județean) etc.
Se ridică însă problema menținerii gradului de interes al locuitorilor unei comunități față de şcoală. Se ştie că locuitorii unei comunități sunt interesați de activitatea şcolii atâta vreme cât proprii lor copii o frecventează. Pot apărea de asemenea, conflicte, păreri diferite între părinți. Aici şcoala poate interveni, prin reprezentanții săi, ca factor catalizator între membrii comunității.
Comunitățile funcţionale se implică şi în educaţia întregii comunităţi în ceea ce priveşte problema abordată. Pe măsură ce comunităţile funcţionale devin mai organizate, obţin o
capacitate internă de construcţie prin intermediul membrilor lor, care îşi îmbunătăţesc cunoştintele privind problema care îi preocupă.
Dezvoltarea socială şi economică
Scopul acestui model este să ofere posibilități economice celor care locuiesc în comunități sărace sau oprimate. Accentul se pune pe organizarea unei comunități pornind de la organizarea într-o structură a membrilor ei, apoi dezvoltarea capacității de a se autoadministra şi a se organiza singuri şi abia pe urmă dezvoltarea şi implementarea planurilor de progres social şi economic. De mare importanță în cadrul acestui model este folosirea structurii comunitare care s-a dezvoltat în aceste condiții vitrege pentru a-i convinge pe cei care dispun de resurse să investească în dezvoltarea sociala şi economică a comunității. O astfel de comunitate încearcă, de obicei, să convingă deținători de resurse cum ar fi consiliile locale şi județene, fundații, bănci şi investitori din afară să investească în ea. De asemenea, ele încearcă să-şi pregătească membrii (alături de non membrii care trăiesc în comunitate) să se folosească de investițiile sociale şi economice.
Parteneriatul şcoală - comunitate în acest caz poate funcționa prin prisma pregătirii membrilor comunității în vederea atragerii de resurse pentru dezvoltarea locală. Se pleacă de la principiul că este mai bine să învățăm pe cineva să pescuiască decât să-i dăm peştele gata prins. Cei care pot atrage resurse se pot organiza în asociații, fundații din punct de vedere juridic, sau, în calitate de autorități locale pot dezvolta activităţi de atragere de fonduri: alcătuirea şi depunerea unor cereri de finanțare, lobby pe lângă autoritățile centrale, organizarea de evenimente generatoare de sponsorizări, realizarea şi vânzarea unor produse cu specific local etc. În aceste activități pot fi implicați atât părinții cât şi copii, angajații autorităților, reprezentanții altor instituății de la nivel local.
Legătura cu comunitatea în dezvoltarea de programe
Obiectivul central în cadrul acestui model îl reprezintă conceperea şi implementarea unui serviciu nou sau îmbunătățit de care comunitatea a hotarât deja că are nevoie. Intenția
este de a interveni atât asupra finanţatorilor care asigură fondurile necesare naşterii acestor servicii cât şi asupra beneficiarilor lor.
Finanțatorii sunt o țintă deoarece trebuie încurajași/convinşi să asigure fondurile necesare şi trebuie implicați în dezvoltarea comunitară.
Beneficiarii sunt o țintă deoarece trebuie informați că sunt eligibili pentru un serviciu nou sau îmbunătățit. Acest lucru presupune însă o coordonare a acŃiunilor, nu este suficientă numai identificarea unei probleme ci trebuie promovată, încurajată rezolvarea problemei prin acţiuni concentrate. Şi în acest caz colaborarea şcoală – comunitate poate funcționa. Putem avea situația în care chiar şcoala sesizează o problemă a comunității (ex. Copii ai căror părinți sunt plecați în străinătate la muncă şi a căror situație generează o altă serie de probleme.). Inițiativa rezolvării unei probleme, coordonarea acțiunilor necesare poate fi făcută de către şcoală. Problema comunității poate fi baza parteneriatului: şcoala, autoritățile, ONG-urile, cetățenii îşi pot asuma responsabilități specifice pentru rezolvarea sa.