Implementarea educaţiei incluzive se află în etape diferite în statele europene, acest lucru fiind determinat de faptul că procesul educaţiei incluzive este în continuă evoluţie, fiind rezultatul eforturilor conjugate ale reprezentanţilor comunităţii internaţionale, ale instituţiilor naţionale şi ale factorilor de decizie locali.

În orice act de educaţie se întrepătrund trei dimensiuni importante: politicile, practicile şi cultura. Se porneşte de la un cadru de inţelegere, de la obiective şi direcţii ale acţiunilor. Se vehiculează şi se operează cu un set de practici care antrenează schimbările preconizate prin obiective. Întreaga acţiune se derulează într-un context anumit, într-o situaţie educaţională care surprinde un cadru cultural specific. Fiecare din aceste elemente este la fel de important. De aceea construcţia unei educaţii pentru toţi ia în calcul schimbările necesare, obţinute prin procesul organizat al invăţării în aşa fel încât să se construiască politici ale incluziunii, să se dezvolte practici incluzive pentru ca în final să apară şi să se organizeze o cultură a incluziunii. Pentru a analiza şi descrie o şcoală incluzivă pot fi folositi o serie de indicatori (Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli - Ghid managerial, 1998, MEC, UNICEF).

 

Cultura şcolii incluzive se referă la măsura în care filosofia educaţiei incluzive este împărtăşită de toţi membrii comunităţii şcolare și creează un ethos şcolar cooperant, stimulativ, deschis în mod egal tuturor copiilor şi care jalonează repere pentru celelalte două dimensiuni: politica şi practica educaţională .[1]

Așadar, dezvoltarea școlii incluzive este determinată de trei dimensiuni[2]:

-          crearea culturilor incluzive,

-           producerea politicilor incluzive

-          desfăşurarea unor practici incluzive

Crearea culturii incluzive reprezintă baza dezvoltării unei școli incluzive. Dezvoltarea unor valori incluzive împărtăşite de elevi, cadre didactice și părinți şi a unor relaţii de colaborare poate conduce la schimbări în celelalte dimensiuni.

Această dimensiune „creează o comunitate sigură, primitoare, colaboratore, stimulantă, în care fiecare este preţuit ca fiind capabil de performanţe valoroase. Ea dezvoltă valori incluzive împărtăşite explicit de personal, elevi, pedagogi şi părinţi/persoane care îngrijesc copiii. Principiile şi valorile culturale şcolare incluzive ghidează deciziile cu privire la politicile şi practicile de zi cu zi de la clasă, astfel încât dezvoltarea şcolii devine un proces continuu.[3]

Cultura incluzivă, ca și component a educației incluzive, a fost definităde unii autori ca fiind:

-          o filosofie specială, potrivit căreia valorile, cunoștințele de educație incluzivă și responsabilitatea sunt acceptate și împărtășite între toți participanții la acest proces;

-          o parte a culturii școlare generale care vizează sprijinirea valorilor incluziunii, nivelul ridicat al cărora contribuie la îmbunătățirea eficienței procesului de incluziune în general;

-          un microclimat unic de încredere, care contribuie la dezvoltarea relațiilor interdependente de familie și școală, care permit evitarea situațiilor de conflict și provocarea unui prejudiciu potențial fiecărui participant în acest proces;

-          o atmosferă specială incluzivă, în care modificările implementate sunt adaptate la nevoile unei anumite școli și sunt țesute organic în structura sa generală și cadrele didactice au posibilitatea de a primi o varietate de sprijin atât din partea administrației, cât și din partea altor profesori pentru a reduce riscul multor contradicții;

-          baza fundamentală pentru crearea unei culturi a unei societăți incluzive în care diversitatea nevoilor este salutată, susținută, acumulată de societate, asigurând posibilitatea obținerii unor rezultate înalte în concordanță cu obiectivele educației incluzive și asigurând păstrarea, acceptarea, cooperarea și stimularea îmbunătățirii continue a comunității pedagogice și a societății în ansamblu.

Aceste definiții permit analiza culturii inclusive atât într-un sens larg, cât și într-un sens restrâns.

Crearea unui culturi incluzive porneşte de la stabilirea unei relaţii adevărate, bazate pe spirit de echitate, pe empatie şi respect reciproc, pe comunicare deschisă şi constructivă între toţi elevii, inclusiv cu CES. Doar astfel cadrele didactice și manageriale pot influenţa benefic asupra tuturor elevilor din școală. Dacă relaţia profesor–elev se bazează pe atitudine autoritară care de cele mai multe ori înseamnă dominare şi care impune respect şi ascultare prin frică şi sancţionări nejustificate, atunci mediul din clasă va fi unul excluziv. Iar într-un asemenea mediu nimic nu se face din convingere şi dorinţă[4].

Valorile care conduc la dezvoltarea incluziunii educaționale și, implicit la o creștere a culturii incluzive sunt:

-          egalitatea

-          participarea

-          comunitatea

-          respectful pentru diversitate

-          durabilitatea.

Excluderea copiilor, tinerilor și adulților de la oferta educațională de masă este acum recunoscută ca discriminare care echivalează cu o violare a drepturilor lor fundamentale.

Educația poate fi denumită incluzivă numai atunci când copilul este inclus în cultura organizațională a instituții.

Există trei tipuri de culture incluzive considerate a fi cele mai importante pentru elevi[5]:

·         cultura învățării, care vizează respectarea regulilor de comportament la lecții, cunoașterea metodelor de învățare;

·         cultura de îngrijire, care implică norme de comportament într-o instituție de învățământ, regulile de comunicare cu adulții, acceptarea rolurilor tipice pentru un copil într-o școală;

·         cultura colegilor, care constă în cunoașterea jargoanelor care predomină în colectiv elevilor, disponibilitatea necesară pentru o comunicare cu colegii liberă și autonomă.

Legislația internațională a drepturilor omului conține atât interdicții exprese, cât și interdicții implicite impotriva segregării pe motive de rasă, etnie sau naționalitate în instituțiile educaționale. Tratatele internaționale relevante sunt:

§  Convenția UNESCO impotriva discriminării în educație

§  Acordul internațional asupra dreptrurilor civile și politice

§  Acordul internațional asupra drepturilor economice, sociale și culturale

§  Conventia internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

§  Conventia Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului

§  Conventia europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

§  Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale