- DECLARAȚIA DE LA SALAMANCA

 

          Declaraţia de la Salamanca asupra educaţiei cerinţelor speciale a fost adoptată în cadrul Conferinţei Mondiale asupra educației speciale „Acces şi calitate”, organizată de UNESCO şi Ministerul Educaţiei din Spania, 7-10 iunie 1994.

 

          „Între 7 şi 10 iunie 1994, peste 300 de participanţi, reprezentând 92 de guverne şi 25 de organizaţii internaţionale s-au reunit la Salamanca (Spania), pentru a promova obiectivul Educaţiei pentru Toţi, prin luarea în considerare a schimbărilor politice fundamentale necesare promovării unei abordări integratoare a educaţiei, respectiv, pentru a permite şcolilor să se pună în slujba tuturor copiilor, în particular a celor cu cerinţe educaţionale speciale. Organizată de Guvernul spaniol în cooperare cu UNESCO, această Conferinţă a reunit înalte oficialităţi, administratori, responsabili în domeniul stabilirii de politici şi specialişti din domeniul educaţiei, precum şi reprezentanţi ai Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ai organizaţiilor sale specializate, ai altor organizaţii internaţionale guvernamentale şi ai unor organizaţii finanţatoare. Conferinţa a adoptat Declaraţia de la Salamanca cu privire la principiile, politicile şi practicile din domeniul cerinţelor educaţionale speciale, precum şi un Cadru de Acţiune. Aceste două documente au la bază principiile integrării şi recunoaşterii necesităţii de a acţiona pentru crearea „şcolilor pentru toţi"- respectiv, instituţii care să includă toţi copiii, care să respecte diferenţele dintre aceştia, să sprijine elevii în activitatea de învăţare şi să răspundă cerinţelor individuale ” (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, Prefață - extras).

          La Salamanca a fost adoptată viziunea asupra educaţiei incluzive şi au fost făcute recomandări care au rămas de referinţă pentru UNESCO şi întreaga comunitate internaţională, în toată perioada ulterioară:

          „...şcolile trebuie să includă în procesul de învăţământ toţi copiii, indiferent de condiţiile fizice, intelectuale, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură ale acestora”. Acestea (şcolile) trebuie să includă în egală măsură copiii cu dizabilităţi şi pe cei supradotaţi, copiii străzii şi pe cei încadraţi în muncă, copiii aparţinând populaţiilor locuind în zone greu accesibile sau ducând o viaţă nomadă, copiii aparţinând minorităţilor lingvistice, etnice sau culturale, precum şi copiii provenind din alte zone sau grupuri dezavantajate sau marginalizate” (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, Introducere - Direcții de acțiune, 3).

          „Persoanele cu cerinţe educaţionale speciale trebuie să aibă acces în şcolile obişnuite, care trebuie să se adapteze unei pedagogii „centrate pe copil”, capabile să vină în întâmpinarea acestor cerinţe (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, art.2).

          „Școlile obişnuite, cu orientare incluzivă, sunt cele mai utile mijloace de combatere a atitudinilor discriminatorii, creând comunităţi primitoare, construind o societate incluzivă şi oferind educaţie pentru toţi; mai mult, ele furnizează o educaţie utilă pentru majoritatea copiilor, cresc eficienţa şi în ultimă instanţă rentabilitatea întregului sistem educaţional” (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, art.3).

          „Principiul fundamental al şcolii incluzive este acela că toţi copiii trebuie să înveţe împreună, oricând acest lucru este posibil, indiferent de dificultăţile pe care le au sau de diferenţele dintre aceştia. Şcoala incluzivă trebuie să recunoască şi să reacţioneze la diversele cerinţe ale elevilor, armonizând, pe de o parte stiluri şi ritmuri diferite de învăţare, iar, pe de o educaţie de calitate pentru toţi, prin programe de învăţământ adecvate, bună organizare, strategii de predare, folosirea optimă a resurselor şi parteneriatul cu ceilalţi membri ai comunităţilor în care funcţionează. Trebuie să se asigure un continuum al sprijinului şi serviciilor oferite pentru cerinţele speciale în fiecare şcoală.”

          Declaraţia de la Salamanca - formarea personalului didactic în contextul educaţiei incluzive:

          „Pregătirea corespunzătoare a întregului personal didactic constituie un element determinant în promovarea trecerii către şcolile incluzive. În plus, este tot mai recunoscută importanţa încadrării de profesori din rândul persoanelor cu dizabilităţi, care servesc drept modele pentru copiii cu dizabilităţi” (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, art. 40, p 27).

         

         

          Declaraţia de la Salamanca -  curriculum-ul școlar:

          „Curriculum-ul şcolar trebuie adaptat la cerinţele copiilor, şi nu invers. De aceea, şcolile trebuie să ofere oportunităţi curriculare, care să se potrivească copiilor cu diverse capacităţi şi interese. Copiii cu cerinţe speciale trebuie să primească sprijin suplimentar de instruire în contextul curriculum-ului şcolar obişnuit şi nu în cadrul unui curriculum distinct. Principiul călăuzitor trebuie să constea în a oferi tuturor copiilor o educaţie egală, acordând asistenţă şi sprijin suplimentar copiilor care au nevoie de acestea. Pentru a se putea urmări progresul fiecărui copil trebuie revizuite procedurile de evaluare. Evaluarea formativă trebuie încorporată în procesul educaţional obişnuit, pentru a-i informa permanent pe elevi şi profesori asupra nivelului de învăţare atins, cât şi asupra dificultăţilor, dar şi pentru a-i putea ajuta pe elevi să le depăşească” (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, 22).

         

          Declaraţia de la Salamanca -  şcolile speciale:

          „Repartizarea copiilor în şcoli speciale - sau clase sau secţii speciale într-o şcoală, pe timp nelimitat - trebuie să constituie o excepţie, această soluţie fiind recomandată numai în acele rare cazuri în care s-a demonstrat cu claritate că educarea în clase obişnuite nu poate să vină în întâmpinarea cerinţelor educaţionale sau sociale ale copilului, sau atunci când aceasta este necesară pentru binele copilului în cauză sau al celorlalţi” (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, 6.

          „Școlile speciale pot reprezenta o resursă valoroasă pentru dezvoltarea şcolilor incluzive din mai multe puncte de vedere:

  • personalul acestor instituţii speciale are experienţa necesară depistării şi identificării timpurii a copiilor cu dizabilităţi;
  • de asemenea, şcolile speciale pot servi drept centre de instruire şi centre de resurse de personal pentru şcolile obişnuite;
  • şcolile speciale - sau unităţile speciale din şcolile obisnuite - ar putea continua să furnizeze cea mai potrivită educaţie pentru un număr relativ mic de copii cu dizabilităţi, care nu pot fi incluşi în clasele obişnuite ale şcolilor (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, 6).

 

         

         

          Declaraţia de la Salamanca - parteneriatul cu părinţii:

          „Educaţia copiilor cu cerinţe educaţionale speciale este o sarcină care trebuie împărţită între părinţii acestora şi profesionişti. O atitudine pozitivă din partea părinţilor favorizează integrarea şcolară şi socială. Părinţii au nevoie de sprijin pentru a-şi putea asuma rolul de părinţi ai unor copii cu cerinţe speciale” (UNESCO, Declaraţia de la Salamanca, 19).