Evaluarea persoanelor cu cerinţe educative speciale reprezintă un proces fundamental în psihopedagogia specială, prin care se urmăreşte cunoaşterea complexă a acestora în plan medical, psihologic, educaţional şi social a acestora, cuprinzând întreaga problematică întâmpinată de către acestia în mediul lor obişnuit de viaţă.
Evaluarea ne permite să ne pronunţăm “asupra stării unui fapt, proces la un anumit moment, din perspectiva informaţiilor pe care la culegem cu ajutorul unui instrument care ne permite să măsurăm în raport cu o anumită normă la care ne raportăm” (Etienne Brunswic).
În sens larg, prin strategie se înţelege ansamblul de acţiuni întreprinse într-o organizaţie (militară, economică, educaţională etc.) pentru atingerea obiectivelor stabilite pe termen lung sau mediu.
Strategia vizează asigurarea şi pregătirea resurselor umane şi materiale, probleme de planificare şi organizare a muncii, de cooperare în cadrul organizaţiei sau cu alte organizaţii etc., potrivit funcţiilor managementului modern, toate acestea având însă un character anticipativ, cu bătaie lungă, deci un pronunţat spirit de previziune.
Evaluarea trebuie înţeleasă ca un proces complex, continuu, dinamic, de cunoaştere şi estimare cantitativă şi calitativă a particularităţilor dezvoltării şi a capacităţii de învăţare a copilului, de planificare şi programare care orientează elaborarea planului de servicii personalizat şi programele de intervenţie personalizate.
Preocuprea continuă a practicienilor din domeniul educatiei de a găsi și valorifica noi tehnici și proceduri de evaluare s-a concretizat în identificarea și utilizarea unor metode și instrumente de evaluare care pot reprezenta o adevarată alternativă la testele standardizate.
Cunoaşterea particularităţilor psihopedagogice ale fiecărui copil cu cerinţe educative speciale, indiferent de tipul deficienţei, precum şi stabilirea unui diagnostic diferenţiat au la bază o serie de metode ştinţifice grupate în două mari categorii:
1. Metode şi tehnici accesibile tuturor categoriilor de specialişti (cadre didactice, instructori de educaţie, specialişti terapeuţi, etc): observaţia, convorbirea, explicaţia, conversaţia euristică, exerciţiul, demonstraţia, studiul de caz, metoda aprecierii obiective, probe de evaluare scrise şi orale la diferite discipline, probe de evaluare practică.
2. Metode şi tehnici de uz intern, folosite de persoane care au o pregătire specială în acest scop (diagnosticieni, psihologi, psihopedagogi, pedagogi, consilieri şcolari): chestionarele/ inventarele de personalitate, testele de inteligenţă generală, testele de inteligenţă globală, testele de aptitudini, probe pentru evaluarea activităţii psihice (percepţia, afectivitatea, limbajul, imaginaţia, memoria, atenţia), probe de evaluare a nivelului intelectual pentru diferite deficienţe, etc.
Observarea sistematică a activitătii și comportamentului elevilor furnizează profesorului informații relevante asupra performanțelor elevilor, din perspectiva capacității lor de acțiune, a competențelor și abilităților de care dispun aceștia.
Pentru a atinge acest scop, profesorului trebuie să utilizeze un instrumentar adecvat obiectului observării sale. În mod practic, el are la dispoziție trei modalități de înregistrare a acestor informații: fișa de evaluare, scara de clasificare și lista de control sau verificare.
Fișa de evaluare este individuală și cuprinde numai date asupra comportamentului copilului în anumite situații. Ea servește la o mai buna cunoaștere a elevului, atât de către profesor, cât și de către părinți. Observațiile înregistrate conduc la concluzii ce se vor menționa în fișa standardizată de caracterizare, întocmită la finalul ciclului de școlarizare.
Scara de clasificare este un instrument util în observarea atitudinii elevului fața de o activitate de învățare sau o sarcina de lucru, individuală sau în ce măsură elevul a participat la discuții.
Aceste modalități de înregistrare a informațiilor pot fi utilizate atât pentru evaluarea procesului, cât și a produselor realizate de către elevi. Ele surprind atât obiectivări comportamentale ale domeniului cognitiv, cât și ale domeniului afectiv și psihomotor.
Investigația, ca metoda complementară de evaluare, oferă elevului posibilitatea de a aplica în mod creativ cunoștintele însușite anterior în situații noi și variate. Este limitată la o ora de curs și solicită elevul îndeplinirea unei sarcini de lucru precise prin care își poate demonstra în practica un întreg complex de cunoștinte și de capacități. Urmărește formarea unor tehnici de lucru în grup și individual precum și a atitudinii elevilor implicați în rezolvarea sarcinii. Promovează interrelațiile în grup și deprinderi de comunicare.
Acest tip de activitate se pretează în special la disciplina Biologie, valorificând intuiția ca principiu pedagogic de baza la acest nivel.
Portofoliul este un instrument de evaluare complex, care include rezultatele relevante obținute prin celelalte metode și tehnici de evaluare. Aceste rezultate privesc probele orale, scrise și practice, observarea sistematică a comportamentelor școlare, precum și sarcini specifice fiecărei discipline. Deoarece urmărește progresul elevului de la un semestru la altul, de la un an școlar la altul sau chiar de la un ciclu școlar la altul, portofoliul reprezintă "cartea de vizită" a acestuia.
Elementele componente ale portofoliului sunt definite de către profesor. Elevul are însă libertatea să pună în portofoliu materialele pe care le consideră necesare și care îl reprezintă cel mai bine. Astfel un portofoliu ar putea cuprinde: lucrări scrise curente, teste, eseuri pe teme date, compuneri libere, creații literare proprii, postere, colaje, machete, desene, caricaturi, prezentarea unor cercetători, contribuții la reviste școlare, jurnalul personal al elevului etc.
Portofoliul oferă profesorului posibilitatea de a emite o judecata de valoare bazată pe un ansamblu de rezultate, oglindind evoluția elevului. El preia din sarcinile evaluării continue, eliminând tensiunile induse de metodele tradiționale de verificare. Sintetizând activitatea elevului pe o perioada mai mare de timp, portofoliul poate servi și ca evaluare sumativă. El stimulează creativitatea, ingeniozitatea și implicarea personală a elevului în activitatea de învățare, dezvoltând motivația internă a acestuia.
Autoevaluarea, prin informațiile pe care le furnizează, are rol esențial în întregirea imaginii elevului prin perspectiva judecații de valoare pe care o emite profesorul. Prin acest procedeu, "notarea unipersonala" realizată de profesor este înlocuită prin "notarea în colaborare
cu alții", în cazul de fața cu elevii.
Pentru ca evaluarea să fie resimțită de către elev ca având efect formativ, este foarte utilă formarea și exersarea la elevi a capacității de autoevaluare. Elevii au nevoie să se autocunoască, fapt care are implicații în plan motivațional și atitudinal. Condiția principală care favorizează interiorizarea de către elevi a aprecierilor profesorului o constituie înțelegerea criteriilor de apreciere. Cunoașterea și aprecierea acestor criterii îi ajuta pe elevi să înțeleagă semnificația calificativelor acordate de învățător.
Tehnicile folosite în scopul educării aptitudinii de autoapreciere sunt variate. Una dintre acestea este "autonotarea controlată", în cadrul căreia propunerea notei o face chiar elevul examinat, fiind revăzută și definitivată de examinator, eventual cu consultarea celorlalți elevi.
Un exercițiu util în aceasta privință îl constituie autocorectarea sau corectarea lucrărilor colegilor. Delimitarea răspunsurilor corecte de cele nesatisfăcătoare și a stării de reușită sau de eșec, oferă elevilor repere pentru aprecierea performanțelor obținute și pentru perceperea distanței la care se află față de nivelul așteptat. În multe cazuri se practică și metoda "notării reciproce" în cadrul căreia aprecierea este făcută, sub îndrumarea profesorului, de un grup de elevi, stabilit pentru o perioadă limitată.
Aceste metode complementare de evaluare oferă următoarele valențe formative în special în cazul elevilor cu C.E.S:
- permit profesorului să adune informații asupra derulării activității elevului și implicit a sa; pe baza acestor informații profesorului își fundamentează judecata de valoare într-o apreciere obiectivă a achizițiilor elevilor și a progreselor înregistrate;
· oferă profesorului o imagine la zi asupra performanțelor elevilor, în raport cu abilitățile și capacitățile de evaluare, dar și o imagine asupra profilului general al cunoștintelor elevilor;
· asigură un demers interactiv actului de predare-învațare, valorificând și stimulând
potențialul creativ și originalitatea elevului;
· exersează abilitățile practic-aplicative ale elevilor asigurând o mai bună clarificare
conceptuală și integrare în sistemul noțional a cunoștințelor asimilate, care astfel devin
operaționale;
· crează oportunități elevului de a arata ceea ce știe și, mai ales, ceea ce știe sa facă, într-o
varietate de contexte și situații.
Oferind profesorului evaluator puncte de reper și informatii suplimentare asupra modului de derulare a activității și asupra nivelului de achiziții al elevului, aceste metode alternative de evaluare întregesc imaginea asupra elevului și completează judecata de valoare pe care profesorul o emite și care se dorește a fi cât mai obiectivă posibil mai ales pentru elevii cu C.E.S.
Alte forme eficiente de evaluare în condiţiile educaţiei din şcoala incluzivă constă în evaluarea dialogată, participativă, consensuală, un proces în care sunt negociate şi aduse la un consens diferitele interese, valori şi puncte de vedere, între educator şi elev.
Evaluarea participativă, consensuală – are la bază responsabilitatea împărtăşită între elev şi educator, iar accentul se pune pe cooperare, colaborare şi pe procesul învăţării. Astfel, noţiunea de evaluare îşi lărgeşte sfera de cuprindere şi nu se opreşte doar la conţinuturile vehiculate în şcoală, la rezultatele obţinute de elev (cunoştinţe, informaţii, priceperi, deprinderi, capacităţi, modele de comportament, trăsături atitudinale etc.), ci se extinde de la rezultatele obţinute către procesul de învăţare derulat în situaţii şi contexte diferite, inclusiv în afara şcolii (nonformal şi informal).
Evaluarea capacităţii de învăţare, precum şi evaluarea periodică a stării de progres/regres în dezvoltarea bio-psihoeducaţională a elevului se face prin probe de evaluare a nivelului de cunoştinţe şi competenţe. Aceste probe vor fi prelucrate, adaptate şi utilizate, ţinându-se seama de tipul şi gradul de deficienţă. Probele de evaluare la activităţi sau pe unitatea de învăţare sunt diferenţiate, pe grupe de nivel, nivel bazal şi nivel superior. Fiecare probă de evaluare urmăreşte anumite achiziţii, abilităţi şi atitudini ale elevilor în funcţie de particularităţile lor.
Bibliografie:
Anghel Luminita - Tehnici alternative de evaluare, http://www.scritub.com/profesorscoala/tehnici-alternative-de-evaluar4422241222.php
Cosmovici, Andrei Iacob Luminiţa, Psihologie şcolară, Editura Polirom, 1999
Gherguţ Alois, Evaluare şi intervenţie psihopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 2011