Cercetările realizate de Carol S. Dweck (2012, 2017) privind motivația elevilor și succesul școlar, relația dintre ereditate și mediu privind inteligența, modul în care elevii își percep propria lor inteligență - au arătat faptul că cei mai motivați și perseverenți elevi nu sunt aceia care cred că au o inteligență înnăscută ridicată (IQ crescut), ci elevii care cred că abilitățile și inteligența lor pot fi dezvoltate prin efort și învățare.
Preocupată de perspectivele controversate cu privire la inteligență - ca fiind predeterminată sau ceva care poate fi dezvoltat - Dweck precizează că din ce în ce mai multe cercetări arată faptul că aspecte importane ale inteligenței pot fi dezvoltate, creierul uman având un potențial semnificativ de creștere și de schimbare de-a lungul vieții.
„Alfred Binet, omul care a inventat testul IQ, credea cu convingere că inteligența copiilor poate fi transformată și consolidată prin educație”. Binet a dedicat cea mai mare parte a carierei sale dezvoltării unor programe de învățământ în Franța, care să facă exact acest lucru: testul IQ a fost creat pur și simplu pentru a identifica copiii care nu beneficiau de pe urma programei școlilor publice din Paris, astfel încât Binet să poată dezvolta programe care să răspundă mai bine nevoilor lor.
Dweck și colaboratorii săi (Lisa Blackwell și Kali Trzeniewski), pe baza cercetărilor efectuate pe un număr de peste 400 de elevi în tranziția către clasa a șaptea, au argumentat următorul lucru: „contează foarte mult ce cred elevii despre inteligența lor”. Tranziția către clasa a șaptea reprezintă un moment în care mulți dintre elevi încep să aibă probleme la învățătură: elevilor li se cer sarcini mai grele, notarea devine mai strictă, iar mediul devine mai puțin personalizat și mai puțin protector. Majorității elevilor investigați le-au scăzut concomitent motivația și notele: elevii care au crezut că inteligența lor este fixă/ereditară au fost cei care s-au descurcat cel mai prost în această tranziție – chiar și mulți dintre cei care se descurcau bine în trecut. Ei au avut o motivație mai scăzută, o rezistență mai mică în fața dificultăților și note mai mici în următorii doi ani. Însă elevii care au crezut că inteligența lor ar putea fi dezvoltată au obținut note mai mari în aceeași perioadă. Explicația ar consta, așa cum afirmă autorii menționați anterior, în cele două tipuri de inteligență/ mentalitate: fixă/ rigidă, respectiv flexibilă.
MENTALITATEA FIXĂ/RIGIDĂ
Funcționează după regula de bază:
„Trebuie să par inteligent cu orice preț.”
Elevii care au considerat că inteligența este fixă au acționat în direcția limitării realizărilor. Această regulă limitează, deci, învățarea. Dweck a constatat că atunci când elevilor din clasa a șaptea li s-a dat posibilitatea de a alege între a învăța ceva nou și a realiza o sarcină care să-i facă să arate că sunt inteligenți, ei au ales-o pe aceasta din urmă. Într-un alt studiu al său, realizat pe studenți din primul an de la Universitatea din Hong Kong, o universitate de elită în care toate cursurile sunt în limba engleză, studenții care aveau competențe slabe de limba engleză au fost întrebați dacă s-ar înscrie la un curs ajutător de limba engleză în cazul în care facultatea ar oferi acest curs. Rezultateale au arătat că studenții cu perspectivă fixă nu au fost entuziasmați – ei nu au vrut să fie puși într-o situație în care nu ar arăta că sunt inteligenți. Mai bine să-și pună în pericol absolvirea facultății! Studenții cu o perspectivă flexibilă/ a învățării – care au considerat deci că inteligența lor ar putea fi dezvoltată - au fost mult mai entuziasmați de un astfel de curs.
A dori să fii privit ca fiind inteligent poate fi, uneori, motivant, dar perspectiva fixă vine adesea cu încă trei reguli, reguli care, așa cum arată autorii, nu stimulează dezvoltarea intelectului:
Regula 1: „Nu face greșeli”.
Elevii cu o perspectivă fixă cred că greșelile sau eșecurile înseamnă că le lipsește abilitatea. „Elevii noștri de clasa a șaptea ne-au spus că, dacă ar primi o notă mică la un curs nou, aceasta ar însemna că nu sunt buni la materia respectivă. Au adăugat că ar încerca să renunțe la curs și să nu se mai înscrie la el niciodată. Într-un studiu cu studenții din anul întâi de la medicină de la Universitatea Columbia, am găsit același lucru. Studenții cu o perspectivă fixă au considerat că o notă dezamăgitoare le măsura abilitatea și performanțele lor nu s-au mai îmbunătățit niciodată”.
Elevii/studenții cu o perspectivă fixă cred că dacă ar fi avut inteligența necesară, aceasta i-ar fi condus direct la performanța perfectă. Acesta este motivul pentru care mulți elevi/studenți talentați nu au încredere în ei înșiși. Acest fapt atrage o nouă regulă:
Regula 2: „Nu munci din greu”.
„Elevii noștri de clasa a șaptea cu o perspectivă fixă au considerat că munca grea dovedește o inteligență scăzută: «Ca să spun drept, atunci când lucrez din greu pentru școală simt că nu sunt foarte inteligent(ă)». Nu a contat dacă sarcinile școlare erau noi sau dificile; efortul era pentru ei un semn al unei abilități limitate. Exact acesta este motivul pentru care mulți elevi dotați, pur și simplu nu mai muncesc atunci când școala devine mai dificilă. Înainte, ei erau în măsură să învețe fără efort sau cu efort minim și să se descurce extrem de bine. Acest lucru le dovedea că sunt dotați. Dintr-o dată, ei nu mai pot face asta. Trebuie deci să facă o alegere: să muncească din greu și să se simtă proști (și, cel mai rău dintre toate, e posibil să nu se descurce chiar spectaculos în ciuda eforturilor) sau să nu muncească din greu și să pară că sunt inteligenți. Comportă-te ca și cum ai putea să te descurci bine dacă ai vrea. Pur și simplu nu-ți pasă să faci bine”.
Regula 3: „Dacă faci greșeli, nu încerca să le repari”.
„Elevii noștri de clasa a șaptea cu o perspectivă fixă ne-au spus că în cazul în care s-ar descurca prost la un test, ar studia mai puțin data următoare și ar lua în serios în considerare copiatul. De fapt, perspectiva fixă nu oferă rețete bune pentru a-ți reveni din eșecuri. Eșecurile indică o lipsă a abilității și, în perspectiva fixă, lipsa abilității este permanentă.”
Elevii cu o perspectivă fixă, arată Dweck, erau extrem de interesați să afle dacă au dat un răspuns corect sau greșit, dar acordau puțină atenție răspunsului corect atunci când greșeau. Ei nu au încercat să-și corecteze erorile și, ca urmare, când au fost ulterior retestați cu același material, s-au descurcat mult mai slab decât elevii cu o perspectivă a învățării.
MENTALITATEA FLEXIBILĂ
Funcționează după regula de bază:
„Este mult mai important pentru mine să învăț decât să obțin cea mai bună notă.”
Elevii cu o mentalitate flexibilă/ a învățării cred că abilitățile lor pot fi dezvoltate și deci scopul lor principal este să învețe. Deși acestor elevi le pasă foarte mult să se descurce bine la școală, ei pun pe primul loc învățarea; acest lucru îi face să ia și note mai mari.
La regula de bază a perspectivei învățării - „Învață!”- se adaugă trei reguli care îi ajută pe elevi să își atingă scopul:
Regula 1: „Acceptă provocările.”
În cadrul cercetării, Dweck a oferit adesea elevilor posibilitatea de a alege între o sarcină dificilă din care puteau învăța și o sarcină care să-i facă să pară inteligenți. Rezultatele au arătat că elevii cu o mentalitate flexibilă/ a învățării nu vor să-și piardă timpul părând inteligenți în timp ce efectuează sarcini care nu le oferă nimic altceva. Cei mai mulți dintre ai aleg sarcini care le dezvoltă abilitățile și îi învață lucruri noi.
Regula 2: „Muncește din greu”.
Elevii de clasa a șaptea cu o perspectivă a învățării au considerat că un efort sporit le îmbunătățește abilitatea (și nu că ar submina-o): „Cu cât lucrezi mai intens la ceva, cu atât vei deveni mai bun”. Acești elevi nu au crezut că abilitatea înnăscută este calea regală către succes, ci au considerat în mod corect că și geniile au trebuit să muncească din greu pentru succesele lor.
Regula 3: „Confruntă-ți deficiențele și corectează-le”. În aproape fiecare studiu derulat, Dweck a constatat că elevii cu o perspectivă a învățării sunt dornici să-și remedieze deficiențele. Ei pot fi foarte dezamăgiți de o performanță slabă, dar se confruntă cu ea direct. „Elevii noștri de clasa a șaptea cu o perspectivă a învățării ne-au spus că după ce ar lua o notă slabă la un test, ar studia și mai serios și ar încerca alte strategii de studiu data următoare. Studenții noștri din anul I la medicină cu o perspectivă a învățării au recuperat o notă inițială dezamăgitoare prin intermediul unor strategii de studiu mai profunde și mai extinse. Bobocii noștri de la Universitatea din Hong Kong își doreau cursul ajutător de limba engleză pentru a-și consolida competențele lingvistice. Și elevii cu o perspectivă a învățării din experimentul nostru EEG s-au confruntat cu greșelile lor și s-au preocupat să dobândească noi cunoștințe pentru a le remedia.”
În mod evident, conchide autoarea studiilor detaliate anterior, acestea sunt reguli și practici care promovează dezvoltarea intelectuală.
Implicații educaționale pentru dezvoltarea la elevi a mentalității flexibile/ a învățării.
Pe baza studiilor efectute pe elevii de clasa a cincea si copiii de grădiniță, în școli urbane, școli suburbane și școli rurale, Carol Dweck sugerează importanța practicării de către profesor a laudei elevului în funcție de mesajul pe care lauda îl transmite, și anume: lăudarea procesului (aprecierea efortului, a strategiilor, a concentrării, a alegerilor, a perseverenței) îi ajută pe elevi să rămână motivați, încrezători și eficienți.
A lăuda elevul pentru efortul lui, și nu pentru inteligența lui:
elevii care au fost lăudați pentru eforturile lor au adoptat o perspectivă a învățării. ei au ales provocarea, și-au menținut încrederea în ei și plăcerea de a lucra în fața dificultăților și au sfârșit prin a avea performanțe mult mai bune, chiar și atunci când sarcina a fost un test de inteligență.
după ce elevilor le-a fost lăudată inteligența, ei au adoptat o perspectivă fixă. Ei au respins o sarcină dificilă din care puteau învăța, selectând în schimb sarcina care îi făcea să arate că sunt inteligenți. Atunci când s-au confruntat cu sarcini dificile și au făcut greșeli, și-au pierdut încrederea în capacitatea lor – acum nu mai credeau că sunt inteligenți – și au sfârșit prin a avea performanțe slabe.
Programele bazate pe perspectiva învățării sporesc performanțele: a le preda elevilor o perspectivă a învățării duce la creșterea motivației, note mai bune și scoruri mai mari la testările standardizate. Într-o serie de ședințe, elevii au fost învățați că în creierele lor se formează noi conexiuni de fiecare dată când învață ceva și că, în timp, pot deveni mai inteligenți. Li s-a arătat, de asemenea, cum să aplice această idee în sarcinile lor școlare. Indiferent dacă elevii erau în clasa a noua de liceu sau la o universitate de elită, cei care au primit acest mesaj i-au depășit pe elevii din grupurile de control (chiar și atunci când elevii din grupul de control au primit o pregătire excelentă în strategii de studiu). De asemenea, ei au raportat o implicare mai mare în procesul de învățare și profesorii lor au raportat schimbări semnificative în dorința acestor elevi/studenți de a lucra din greu și de a învăța.
Cercetările arată că, atunci când profesorii adoptă o perspectivă flexibilă/ a învățării, mulți elevi care au avut rezultate școlare foarte slabe în anul anterior obțin rezultate școlare mai bune în anul următor.
SURSE BIBLIOGRAFICE:
Dweck, C. S. (2017). Mindset. O nouă psihologie a succesului. București: Curtea Veche.
Yeager, D.S., & Dweck, C.S. (2012). Mindsets That Promote Resilience: When Students Believe That Personal Characteristics Can Be Developed. In: Educational Psychologist. 47(4), 302–314. London: Routledge. [Trad. și adaptare: Zaharia, M., & Georgescu, A. http://www.copiiispunpovesti.ro/blog/pot-sa-devin-mai-inteligent – septembrie 2014]