Satisfacţia profesională aduce o serie de consecinţe pozitive atât la nivel personal/individual, cât şi organizațional. Ea influenţează semnificativ percepţia muncii de către oameni, nivelul efortului şi angajării lor, contribuţia lor la eficienţa organizaţiei.
Satisfacţia profesională poate viza diferite aspecte, precum: salariul şi beneficiul material, promovările, recunoaşterea, condiţiile de lucru, supravegherea, colegii de muncă, politica organizaţională.
Satisfacţia profesională poate fi analizată tridimensional (Zamfir, 1980):
1. Satisfacţia economică - produsă de stimuli financiari şi importanţa pentru intrare, rămânerea în profesiune sau părăsirea ei. Ea conferă sentimentul securităţii, satisfăcând nevoile de stimă, de putere, de prestigiu şi de poziţie socială. Totuşi, oamenii nu muncesc numai pentru a câştiga bani. ci şi pentru că le place ceea ce fac sau condiţiile in care îşi desfăşoară activitatea, pentru că stabilesc contacte sociale, relaţii afective cu semenii lor.
2. Satisfacţia legată de munca în sine, de conţinutul acesteia şi de particularităţile sale de desfăşurare - munca în sine are o serie de caracteristici relevante pentru satisfacţia umană, incluzând: condiţiile muncii, dotarea tehnică şi conţinutul efectiv al muncii. Studiile au evidenţiat mai multe caracteristici importante pentru starea de satisfacţie, cum ar fi: varietatea muncii, capacităţile profesionale ridicate solicitate de acesta, inovaţia, atribuţii de conducere şi nu în ultimul rând corespondenţa dintre muncă şi aptitudinile indivizilor. La polul opus. monotonia muncii şi rutina, capacităţile profesionale scăzute şi mai ales neconcordanţa dintre muncă şi aptitudini, se poate transforma în surse ale insatisfacţiei profesionale.
3. Satisfacţia psihosocială - derivă din faptul că în procesul muncii omul se raportează nu numai la activitatea sa, ci şi la semenii săi: șefi, colegi, la grupul cu care lucrează/pe care îl conduce. Atmosfera de grup favorabilă, relaţiile pozitive între membrii grupului şi între aceştia şi conducere reprezintă factori determinanţi ai satisfacţiei.
Primele două dimensiuni ale satisfacţiei au efecte individuale, iar a treia dimensiune are o extensie mai mare, cuprinzând întreaga colectivitate; unele cercetări au evidențiat faptul că satisfacţia psihosocială şi stimulii capabili de a o produce se plasează pe primele locuri. Din acest motiv, trebuie să i se acorde o atenţie specială.
În societatea contemporană există o preocupare din ce în ce mai intensă de a spori nu doar eficienţa economică a muncii ci și eficienţa umană a muncii - de a creşte satisfacţia profesională.
Preocupările psihosociale de creștere a calităţii umane a muncii se realizează pe mai multe coordonate, de la simplu la complex, și anume:
aspecte fizice elementare - micşorarea riscului de accidente, a nocivităţii, asigurarea condiţiilor de temperatură şi zgomot normale din punct de vedere uman, îmbunătăţirea calităţilor estetice ale locurilor de muncă;
aspecte ergonomice ale muncii - tehnologii adaptate la posibilităţile umane;
perfecţionarea relaţiilor umane, a condiţiilor sociale ale muncii.
Modalităţile de creştere a satisfacţiei profesionale pot fi realizate nu doar la nivel de management, ci şi de către fiecare membru al organizației. Astfel, există mai multe modalităţi care sporesc substanţial calitatea activității profesionale:
1. alegerea profesiunii şi a locului de muncă în funcţie de propriile aptitudini şi înclinaţii. Capacităţile şi aptitudinile personale, dacă găsesc condiţii de realizare, devin o sursă importantă de satisfacţie, de afirmare şi dezvoltare umană. Dimpotrivă, o muncă făcută cu sentimentul că nu este ceea ce corespunde propriilor înclinaţii creează un sentiment de alienare, de insatisfacţie continuă;
2. înfrumuseţarea locului de muncă: fiecare angajat îşi poate umaniza condiţiile sale de muncă, poate adăuga componenta estetică. Dorinţa de a înfrumuseţa, de a umaniza munca poate fi considerată o înclinaţie naturală a omului. Ea face munca mai frumoasă pentru cel care o exercită; o transformă într-o activitate a sa, într-un mod de viaţă. Lipsa dorinței estetice privind locul de muncă este semn al alienării faţă de muncă;
3. asigurarea satisfacţiei muncii bine făcute. Orice activitate făcută în mod superficial creează un sentiment de neîmplinire umană, după cum o activitate bine făcută oferă satisfacţii profunde. A lucra/munci bine nu este numai o normă socială, o exigenţă exterioară, ci reprezintă totodată o sursă internă, importantă a satisfacţiei profesionale:
conştiinţa utilităţii sociale a efortului depus;
înaltul profesionalism (capacitatea profesională).
Mai multe cercetări au arătat că satisfacţia profesională este corelată cu capacitatea profesională. Pentru bunii profesionişti munca este nu numai uşoară, dar şi interesantă, variată şi satisfăcătoare.
4. participarea activă la rezolvarea problemelor colectivului şi ale întregii organizații. Conştiinţa unei activităţi de simplu „executant” reprezintă una dintre cele mai puternice surse de insatisfacţie, care poate fi parţial contracarată prin implicarea în toate problemele grupului/colectivului şi ale organizației, în ansamblul ei.
5. acordarea unei atenţii speciale relaţiilor cu ceilalți (șefi, colegi, elevi etc.). Fiecare angajat este, într-un anumit grad, responsabil de climatul uman al muncii din colectivul și organizația din care face parte.
SURSE BIBLIOGRAFICE:
Zamfir, C. (1980). Un sociolog despre muncă şi satisfacţie. Bucureşti: Politică.