În România există în prezent aproximativ 60.000 de copii cu dizabilităţi diverse care trăiesc în familii şi peste 1000 de copii instituţionalizaţi. Este în puterea noastră să sprijinim aceşti copii, oferindu-le accesul la educaţie şi recuperare. Trebuie să recunoaştem că încă nu suntem pregătiţi pentru acest lucru, în special viaţa comunitară prezentând un serios minus în acest sens.
Normalizarea ca proces, reprezintă modalitatea prin care se asigura accesul la tiparele existenţiale şi la condiţiile de viaţa cotidiană, pentru toate categoriile de persoane (B.Nirje). Transferând acest fapt în perspectiva educaţionala, normalizarea pleacă de la imperativul “toţi copiii au dreptul de a fi şcolarizaţi, într-un mediu cât mai normal posibil, iar scoală are menirea să valorizeze capacităţile de adaptare şi dezvoltare ale acestora, fără a pune în evidenţă dificultăţile lor”.
Valorizarea unei persoane înseamnă “o creştere a valorilor”, respectiv a ceea ce face că o persoană să fie demnă de stimă celorlalţi.
Integrarea înseamnă să ţi se permită să fi capabil, să fi tu însuţi printre ceilalţi.
IDENTIFICAREA COPIILOR CU (CES)
(extras din “Proiect- Planul Naţional de Acţiune, cu privire la educaţie pentru copiii cu nevoi educative speciale)
Elaborarea formelor de învăţare în şcoala primară va trebui să contribuie la o nouă înţelegere cu privire la învăţare şi la aprecierea performanţelor elevilor.
Accentul trebuie să se mute spre încurajarea fiecărui elev în parte să realizeze ceea ce poate – pe baza unor cerinţe de învăţare ale respectivei clase şcolare.Această schimbare de paradigmă trebuie să reprezinte baza viitoarei dezvoltări şi îmbunătăţiri a evaluării şi identificării în toate ţările europene, inclusiv în România.
Evaluarea şi identificarea nevoilor educaționale speciale în România este eficientă în momentul de faţă de Serviciile Specializate pentru evaluarea complexă pe baza unei abordări multidisciplinare, în timp ce activitatea cu copiii în şcoala nu este avută în vedere în acest proces. Nu s-a prevăzut până acum că profesorii sau educatorii care-i pregătesc pe elevi să fie implicaţi în preluarea de responsabilităţi în acest proces.
Pentru a se asigura sprijinul corespunzător pentru un copil nu este suficient să fim informaţi cu privire la deficienţele intelectuale şi comportamentale. Cunoştinţele despre capacităţile copilului, stadiul de dezvoltare şi relaţia cu propriul mediu educaţional şi social sunt foarte importante. Sistemele educaţionale trebuie să fie competenţe şi răspunzătoare pentru asigurarea unor condiţii educaţionale speciale atât în şcolile speciale, cât şi în cele obişnuite.
Abordarea medicală a evaluării nevoilor de învăţare – cu folosirea conceptului de «handicap»- trebuie să fie înlocuită printr-o abordare educaţionala diferenţiata, care să se refere la asigurarea accesului la forme corespunzătoare de programe de învăţământ. Aceasta s-ar putea face prin elaborarea unui plan educaţional individual.
Diagnosticul de nevoi educaționale speciale trebuie să fie o definire precisă a nevoilor individuale speciale şi ar trebui să se afle pe baza deciziilor cu privire la procesul educaţiei şi la locul de sprijin. Pentru a asigura măsurile de sprijin necesare, trebuie să se stabilească profilul psihopedagogic al elevului. Aşadar, vor fi importante informaţiile din următoarele domenii:
Elaborarea de strategii de învăţare şi comportamentale ;
Profesorii trebuie să dobândească o calificare care să le permită să adapteze programa şcolară pentru învăţământul de masă care este baza predării pentru toţi copiii din clasă la nevoile de învăţare ale copiilor cu nevoi educaționale speciale;
Profesorii trebuie să devină conştienţi de problema diferitelor ţinte educatinale şi trebuie să dobândească o calificare care să le dea posibilitatea să descrie progresul la învăţătura şi performanţelor / rezultatele copiilor cu nevoi educaționale speciale;
Profesorii trebuie să ştie să adapteze sala de clasă, materialele didactice şi întregul ambient la nevoile copiilor cu nevoi educaționale speciale (mai ales a celor cu deficienţe senzoriale şi / sau fizice)
Profesorii trebuie să înveţe să comunice cu părinţii sau alte persoane care răspund de acel copil în afara şcolii;
• DIAGNOSTICAREA trebuie să cuprindă următoarele domenii:
1. Poziţia elevului în clasă şi în şcoala :
Relaţia dintre elev - colegii acestuia şi profesori / educatorireprezinta baza pozitei acestuia în grupul social, competenţa sa socială.. De aceea trebuie să se clarifice dacă elevul are probleme emoţionale, deoarece în cazul unor relaţii sociale deficitare este nevoie de o altefel de abordare. (de o schimbare).
2. Nivelul de dezvoltare generală şi desfăşurarea activităţilor vieţii zilnice.
Diagnosticul dezvoltării fzice şi mentale generale cuprinde:
Mişcarea, comunicarea, activităţile vieţii zilnice, percepţia vizuală şi auditivă
cunoaşterea, relaţionarea socială
În cazul în care se pot observa discrepanţe considerabile trebuie să se facă propuneri cu privire la dezvoltarea şi spijinirea copilului.
3. Nivelul de dezvoltare a cunoştinţelor de bază
Toţi profesorii la toate materiile trebuie să fie capabili să :
-descrie nivelul de dezvoltare în domeniul competentelor-cheie : citit, scris, aritmetică. În cazul copiilor a căror limbă maternă nu este romana, trebuie descrisă ponderea problemelor care ar putea rezulta de aici. Dacă este nevoie de un sprijin special, acesta va trebui menţionat în propunerile de sprijin.
-sa diagnosticheze nivelul premiselor de învăţare, necesare pentru procesul de învăţare a scrisului, cititului, aritmeticii;
4. Comportamentul şi angajamentul în învăţare
Aptitudinea generală de învăţare şi comportamentul faţă de învăţătura reprezintă o bază importantă pentru procesul învăţării. Eventualele probleme frânează procesul de învăţare. Diagnosticarea aptitudinilor generale de învăţare include mai mult decât o evaluare a inteligenţei.
Stabilirea gradului de inteligenta ne ajută în eforturile de diagnosticare, dar nu este deajuns pentru justificarea unor decizii pedagogice extinse sau pentru a oferi consiliere în legătură cu viitoarea cariera şcolară.
5. Domenii de interes şi abilităţi
În ceea ce-i priveşte pe copiii cu dificultăţi de învăţare (NES) trebuie să se găsească modalităţi de îmbunătăţire a accesului la învăţătură.Adesea interele comune pe care ler are fiecare persoană oferă oportunităţi bune. Pot fi interese şi capacităţi legate de materiile şcolare sau alte domenii.
6.Instituţia recomandată
Pe baza rezultatelor diagnosticate trebuie să se facă o recomandare cu privire la locul cel mai potrivit pentru învăţătura şi la sprijinul necesar.Aceasta recomandare va fi diferenţiata pe următoarele domenii:
- integrare
a) Lecţii comune
b) Clase speciale în şcolile obişnuite
c) Şcoală specială
- dacă planul de predare cere ţinte educaţionale sau nu
a) sprijin
b) echipament special adiţional
7. Competente de analiză a lecţiilor
Pentru munca lor cu astfel de copii, profesorii vor trebui să fie calificaţi pentru a recunoaşte “zona proximei dezvoltări”, pentru a o descrie precis şi a comunica în legătură cu aceasta, cu toate persoanele care răspund de dezvoltarea respectivului elev. La început, profesorul va trebui să sesizeze ceea ce copilu cu NES nu poate(încă) să facă în comparaţie cu alt copil de aceiaşi vârstă. Acest copil va fi identificat că «copil special».Pentru planificarea pedagogică este necesar să se descrie cu foarte mare grijă şi precizie ce este capabil să facă şi ce interese speciale are.
Copiii/ elevii cu dificultăţi de învăţare care urmează ruta profesională alături de cei din şcoala publică au nevoie de ajutor (de suport şcolar)în vederea adaptării, integrării şi devenirii lor ca şi ceilalţi elevi cu succese şi insuccese, cu realizări şi ratări, dar şi cu rezultate încurajatoare.
De acest aspect trebuie să ţină seama toţi partenerii ce concura la sprijinul acordat acestui tip de elev.
Pentru acest lucru este nevoie a se elabora un plan de educaţie personalizat, care să răspundă tuturor nevoilor şi cerinţelor celor care beneficiază de educaţie specială şi asistenta psihopedagogică.Acest plan trebuie să concretizeze:
- Obiectivele realizabile (termen scurt / termen lung),
- Tipul de servicii acordate şi strategiile de rezolvare,
- Programul şi orarul desfăşurării programului,
- Standardele de evaluare.
Programul de educaţie individualizat presupune o serie de etape, concretizate în următoarele componente:
* Cunoaşterea psihopedagogică a elevului,
* Planul de servicii personalizat,
* Planul de intervenţie,
* Adaptarea curriculară,
Bibliografie selectivă
Gherguţ, A., Pihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Nirje, B., Psihipedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2001