În ceea ce priveşte relaţia dintre motivaţie şi satisfacţie, nu există un acord deplin între părerile autorilor, explicabil prin complexitatea fenomenelor respective şi prin natura lor, uneori foarte asemănătoare. Zlate (2007) precizează că relaţia dintre motivaţie şi satisfacţie pot fi analizate pe trei coordonate:

a)       Starea de satisfacție/insatisfacție este un indicator al motivației, al modului ei eficient sau ineficient de realizare; starea de satisfacție echivalează cu un consum adecvat al motivației care permite realizarea activității propuse, a obiectivelor ei, iar starea de insatisfacție, cu nerealizarea motivației (implicit și a obiectivului activității), cu impiedicarea sau frustarea realizării ei adecvate. Oamenii se simt satisfăcuți atunci când și-au realizat adevcat scopul și nesatisfacuți atunci când realizarea nu a avut loc.

b)    Motivaţia şi satisfacţia apar într-o dublă calitate: cauză și efect. Motivaţia este o cauză, iar satisfacţia o stare finală. În multe cazuri satisfacția este trăită intens, durabil și se poate transforma într-o sursă motivațională. Succesul se asociază cu o stare afectivă placută, stenică de satisfacție, și  s-ar putea ca această stare să devină la un moment dat stimul motivațional. Satisfacția obținută de o personaă într-o activitate ar putea să o motiveze să continue acea activitate pentru a obține alte satisfacții.

c)     Atât motivaţia, cât şi satisfacţia se raportează la performanţa activităţii pe care o pot influenţa fie pozitiv, fie negativ. Actual, relația dintre satisfacție și performanță este interpretată mult mai complex:

­       satisfacția, deși legată de performanță, nu mai este concepută ca singura ei cauză, ci doar ca una dintre cauzele ei posibile;

­       relația dintre satisfacție și performanță nu este constantă, ci variază în funcție de o serie de condiții particulare; de exemplu, ea este mai ridicată ci puternică în condițiile muncilor complexe, calificate, decât în cazul celor simple, necalificate;

­       un climat psihosocial plăcut, netensionat, fără conflicte favorizează creșterea substanțială și durabilă a satisfacței și performanței.

          Satisfacţia profesională obţinută de un angajat l-ar putea motiva să o continue pentru a obţine alte satisfacţii. Este posibil ca unii oameni să fie predispuşi în virtutea personalităţii lor, la a fi mai mult sau mai puţin satisfăcuţi, comparativ cu alţii; există oameni care, independent de condiţii ajung să pună suflet în ceea ce fac, găsindu-şi vocaţia în profesia pe care o exercită, declarându-se astfel satisfăcuţi profesional, şi, pe de altă parte, oameni care nu au niciodată sentimentul că fac ceea ce la place, deşi schimbă mai multe locuri de muncă şi chiar profesii declarându-se nemulţumiţi tot timpul. Pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, ei achiziţionează vechime și experiență profesională, trec spre poziţii ce implică mai multă responsabilitate şi devin mai satisfăcuţi profesional.

          Deși orice motiv este rezultatul interiorizării unor condiții/cerințe externe, modaliatea cea mai eficientă de stimulare motivațională pentru muncă o constituie automotivarea (afirmarea fiecăruia ca persoană conștientă de propria menire și realizare).

          Există diverse strategii/ practici de automotivare, implicit de creștere a satisfacției și performanței profesionale, precum:

®   sporirea încrederii în sine – descoperirea propriilor aptitudini, capacități profesionale, pentru a stimula motivația intrinsecă, generatoare la rândul ei de satisfacție și performanță;

®   creșterea autonomiei (sentimentul de putere și control asupra sarcinilor ce trebuie îndeplinite, capacitatea de organizare și planificare);

®   cunoașterea propriilor așteptări și scopuri și realizarea concordanței între așteptările și scopurile individuale și condițiile de desfășurare, respectiv de finalizare a muncii;

®   dezvoltarea capacității de autocontrol, autodisciplină;

®   dezvoltarea propriilor abilități (a deveni cel mai bun în domeniul de activitate).

®   asumarea responsabilității și a propriilor alegeri/decizii;

®   multiplicarea oportunităților: diversificarea sarcinilor și proiectelor.

®   stimularea spiritului de cooperare, dar și a competitivității (cu scopul de a potența cooperarea, și nu de a o înlătura). 

SURSE BIBLIOGRAFICE:

Vlăsceanu, M. (1993). Psihosociologia organizaţiilor şi a conducerii. Bucureşti: Paideia.

Zlate, M. (2007). Tratat de psihologie organizaţional-managerială. Vol. II. Iaṣi: Polirom.