Aranjarea fizică a mobilei în sala de clasă

Este foarte important ca toţi copiii să aibă acces fizic în sala de clasă, iar acest lucru se impune în mod deosebit în sălile de clasă incluzive.

Profesorul are datoria să se asigure că sala de clasă este accesibilă, în caz contrar urmează să anunţe persoanele răspunzătoare.

În primul rând trebuie luată în consideraţie amplasarea rampelor pentru scări. În şcolile cu mai multe etaje trebuie luată în consideraţie amplasarea unui lift; dar, deoarece acest proces poate dura, pentru început, toate lecţiile claselor în care există copii cu dizabilităţi fizice ar putea fi programate la primul etaj.

 

Totuşi, rampele nu sunt de ajuns; de exemplu, în cazul scaunelor cu rotile, ar fi necesar de instalat uşi mai largi, pentru o manevrare mai uşoară. Iar pentru copiii cu deficienţe de vedere uşile ar trebui să fie în permanenţă deschise sau închise, pentru a evita ca aceştia să intre într-o sală de clasă în timp ce uşa este întredeschisă. În sala de clasă copilul cu dizabilităţi are nevoie să se mişte liber, de aceea cu cât mai mare e sala, cu atât e mai bine.

Totuşi, de obicei, sălile moderne sunt pline cu mobilă care poate limita accesul copiilor la anumite părţi ale sălii. În special periculoase sunt obstacolele mai joase de nivelul genunchiului, deoarece un copilul cu deficienţe vizuale se poate împiedica de acestea, iar scaunul cu rotile s-ar putea bloca în acestea.

De exemplu, într-un caz studiat de Loreman (2000) un copil care folosea un scaun cu rotile nu putea accesa decât partea din faţă a clasei, iar ca urmare aveau de suferit relaţiile cu colegii, deoarece ei preferau să se aşeze mai departe de profesor. De aceea, ar fi de preferat săli de clasă mai mari.

În clasele unde există copii cu deficienţe vizuale ar trebui de evitat mutarea frecventă a mobilei. În cazul copiilor cu deficienţe de atenţie, aceştia ar trebui plasat şi în locuri în care nu există careva distracţii, cum ar fi locurile de lângă geam, uşi sau dulapuri folosite frecvent, pentru a le permite să se concentreze eficient. De asemenea, trebuie de luat în consideraţie ridicarea sau coborârea meselor şi a altor echipamente, astfel ca copiii să aibă acces la acestea. De exemplu, ridicarea mesei pentru ca scaunul cu rotile să poată încăpea. Pentru aceasta nu este necesar să se cumpere o masă nouă, ci pot fi achiziţionate extensii de metal, care nu sunt foarte scumpe. În cazul copiilor cu deficienţe vizuale, aceştia ar trebui aşezaţi într-o poziţie bine luminată, şi din care vor putea vedea toate materialele de instruire folosite, iar în cazul copiilor cu deficienţe de auz aceştia ar trebui aşezaţi într-o poziţie din care să audă cel mai bine ceea ce se vorbeşte sau să poată vedea profesorul, dacă ei pot citi pe buze. Modificările ar trebui să înceapă în sala de clasă şi ar trebui să continue în toată şcoala, pentru ca copiii să aibă acces la sălile de sport, terenul dejoacă etc. Pentru ca copiii cu deficienţe vizuale să nu se lovească, potenţialele obiecte periculoase ar trebui colorate în culori stridente.

Accesul fizic în şi în afara sălilor de clasă

La aranjarea sălii de clasă, urmează să se ţină cont de:

● rampele pentru scări;

● lărgimea şi poziţionarea uşilor şi intrărilor;

● viteza de închidere şi deschidere a uşilor;

● aranjarea mobilierului;

● lichidarea dezordinii din clasă cauzate de jocuri, genţi, jucării, echipament sportiv etc.;

● înălţimea rafturilor, băncilor şi a meselor;

● iluminare;

● vederea să nu fie obstrucţionată;

● distracţii;

● accesul la chiuvete şi alt echipament specializat din sala de clasă;

● accesul la sursa de apă;

● accesul la alte arii ale şcolii, cum ar fi clădiri, terenuri sportive, terenuri dejoacă etc.;

● vizibilitatea pericolelor.

Planul de aşezare a copiilor

Există mai multe metode de a organiza modul în care sunt aşezaţi copiii în clasă.

În cazul copiilor din clasele primare aceştia pot fi mai mult timp în picioare, pe când cei din gimnaziu sunt de obicei mai mult aşezaţi. Aici vor fi examinate metode de aşezare a copiilor de orişice vârstă şi în orişice mediu.

Sfaturi cu privire la mediu şi spaţiu

Mohr (1995) sugerează că profesorii trebuie să ia în consideraţie următoarele puncte atunci când stabilesc unde ar trebui să fie aşezaţi copiii cu dizabilităţi:

● aşezaţii preferential,

● lângă un partener care îi va ajuta în învăţare,

● lângă un bun model de rol,

● cât mai departe de distracţii

● folosiţi cubicule de studiu sau arii unde e necesar de păstrat linişte,

● potriviţi domeniul de lucru,

● potriviţi domeniul de lucru cu stilurile de lucru,

● eliberaţi mesele de materiale nefolositoare,

● asiguraţi eliminarea barierelor care blochează accesul,

● furnizaţi destul spaţiu pentru mişcare,

● asiguraţi un aranjament flexibil.

Aranjarea scaunelor în mod tradiţional

În mod tradiţional, scaunele sunt aşezate în rânduri, iar în faţă stă profesorul.

Mulţi profesori continuă să aşeze copiii în acest mod. Avantajul unei astfel de aşezări este faptul că, în mod natural atenţia copiilor este îndreptată spre professor, iar profesorul poate vedea feţele tuturor copiilor pentru a se asigura că ei sunt atenţi la ce spune acesta (McNamara şi Waugh, 1993).

Totuşi, există şi dezavantaje, cum ar fi faptul că învăţarea devine centrată pe professor, iar sălile de clasă aranjate în acest fel încurajează ascultarea pasivă şi nu implicarea activă în învăţare (Woolfolk, 2001).

De asemenea, cerinţele individuale sunt mai greu de abordat în această situaţie, iar învăţarea de la colegi este mai greu de efectuat. Copiii cu dizabilităţi sunt în special dezavantajaţi, deoarece ar trebui să fie aşezaţi în primul rând, lângă profesor şi nu lângă colegi. Desigur, există avantaje din punct de vedere academic (Woolfolk, 2001), dar apar probleme în ceea ce priveşte comunicarea socială. Totuşi, mai important este ca copiii să fie implicaţi activ în învăţare şi să poată colabora cu colegii (Woolfolk, 2001; Mclnerney şi Mclnerney, 2002).

 

Aşezarea în grupe conform abilităţilor

Unii profesori preferă să aşeze copiii conform abilităţilor, cunoştinţelor sau talentelor din anumite domenii. Profesorul poate să se deplaseze prin clasă, astfel că copiii sunt implicaţi în lecţie într-o măsură mai mare, ceea ce rezultă într-o învăţare mai bună (Woolfolk, 2001).

De obicei, în cadrul acestor grupuri elevii stau faţă în faţă şi pot să interacţioneze.

Printre avantajele acestui tip de aranjări poate fi menţionat faptul că profesorul poate să predea fiecărui grup în parte conform nivelului acesteia. La fel şi copiii reuşesc să înveţe mau uşor unul de la celălalt şi să interacţioneze. De asemenea, profesorii pot avea acces mai uşor la copii. Totuşi, există şi unele dezavantaje semnificative. în primul rând, poate exista o anumită stigmă cu privire la grupurile mai slabe (McNamara şi Waugh, 1993).

Copiii ar putea să concureze între ei pentru a trece într-un grup mai avansat, fapt ce ar putea crea o atmosferă negativă. De asemenea, unii copii ar putea să nu beneficieze de pe urma cunoştinţelor unor copii mai dotaţi, care interacţionează doar în cadrul grupului lor (McNamara şi Vaugh, 1993).

Gruparea eterogenă

Gruparea eterogenă este foarte eficientă, deoarece copiii din diferite medii, cu diferite abilităţi şi interese interacţionează şi învaţă unii de la alţii.

Deoarece copiii pot interacţiona uşor, profesorul poate utiliza o serie de tehnici centrate pe copil, cum ar fi lucrul în grup şi sprijinul colegilor (Mclnerney şi Mcinerney, 2002).

 

 

De asemenea, copiii pot lucra individual.

Printre avantajele pentru profesor se numără faptul că acesta poate preda din mai multe puncte din clasă şi are abilitatea de a se deplasa mai uşor prin clasă pentru a asista copiii.

 

 

Spaţiile individuale de învăţare

Unii profesori preferă să aranjeze clasa în aşa fel, încât copiii să nu fie grupaţi. În loc, sunt create un număr de spaţii mici de învăţare, unde copiii se pot retrage pentru a realiza o anumită activitate sau să se odihnească. Aceştia pot lucra în grupuri mari, mici sau individual, iar profesorul se poate apropia de fiecare elev, în dependenţă de necesitate.

Această metodă este mai des întâlnită în clasele primare, dar poate fi utilizată şi în anumite domenii din clasele gimnaziale, cum ar fi bibliotecile.

Totuşi, există un mare dezavantaj, şi anume: copiii trebuie să fie foarte motivaţi şi foarte disciplinaţi, iar unii copii ar putea să nu facă faţă acestei lipse de structură.

Într-o oarecare măsură, copiii vor trebui să studieze de sine stătător şi să-şi gestioneze propria activitate.

 

Folosirea unei combinaţii de abordări

Adevărul este că profesorii sunt deseori limitaţi în resurse, astfel că nu au o libertate deplină de alege. Totuşi, un profesor bun ar putea folosi o combinaţie de abordări, ţinând cont de faptul că învăţarea trebuie să fie centrată pe copil şi să existe posibilitatea interacţionării sociale. Conform lui Alexander et al. (1992), practicile din sala de clasă vor fi mai eficiente dacă:  ● profesorii au abilităţi de lucru cu clasa întreagă, de predare în grup şi de lucru unu la unu cu un elev,

● exploatează potenţialul de colaborare în grupuri,

● foloseşte o combinaţie de strategii, în dependenţă de sarcinile date.

Reguli în sala de clasă

În afara structurării sălii de clasă, profesorii buni au stabilite nişte reguli, pentru diferite situaţii, de la cele mai obişnuite până la unele extraordinare.

Conform unor studii, s-a demonstrat că majoritatea copiilor se simt mai confortabil atunci când sunt stabilite anumite reguli în sala de clasă.

Sarcinile elevilor

În cazul elevilor din clasele primare, aceştia pot avea mai multe sarcini, legate de clasă, cum ar fi menţinerea curăţeniei sau frecventarea lecţiilor.

În cazul copiilor din clasele gimnaziale, există mai puţine sarcini legate de clasă, dar pot exista sarcini de organizare a anumitor evenimente sau participare la diferite comitete de asistenţă socială.

Trebuie de menţionat că copiii cu dizabilităţi ar trebui să aibă la fel de multe responsabilităţi ca şi restul grupei.

Planuri de urgenţă

Toate şcolile şi sălile de clasă ar trebui să aibă planuri pentru cazurile de urgenţă. Multe şcoli practică evacuările de urgenţă.

Atunci când sunt prezenţi copii cu dizabilităţi, trebuie depuse eforturi suplimentare pentru, de exemplu, a evacua un copil în scaunul cu rotile şi, după ce elevul a părăsit clădirea, trebuie asigurată siguranţa lui.

Planurile de urgenţă ar trebui plasate într-un loc proeminent pentru ca copiii şi, eventual, adulţii să se poată familiariza cu ele. Aceste planuri ar trebui acordate cu planurile de urgenţă ale şcolii, pentru a nu lucra individual în situaţii de urgenţă.

Situaţiile de urgenţă nu se rezumă doar la situaţii în care este afectată întreaga şcoală, aceste pot afecta doar clasa dată, în special în clasele în care sunt prezenţi copii cu dizabilităţi. Astfel, în cazul unor astfel de situaţii ar trebui să existe un plan. în cazul unei urgenţe medicale, dacă există un telefon în sala de clasă, atunci trebuie contactat de urgenţa şi alt personal al şcolii, pentru ajutor. Dacă nu există telefon, o persoană desemnată va merge şi va informa personalul adecvat despre incident.

Planuri pentru profesorii înlocuitori

Se poate întâmpla ca un profesor să absenteze şi, în acest caz, profesorul dat trebuie să elaboreze din timp un plan bine pus la punct pentru profesorul care îl va înlocui, pentru ca clasa respectivă să rămână incluzivă. În plus, în aceste planuri date trebuie să fie incluse informaţii cu privire la copiii cu CES şi la aşteptările dvs. cu privire la implicarea acestora în activităţile clasei.

Un profesor bun, chiar dacă absentează, va încerca să conducă clasa cât mai mult posibil. Deoarece deseori nu se ştie cine va fi înlocuitorul, trebuie să presupuneţi că acesta nu ştie absolut nimic despre această clasă şi, deci, urmează să lăsaţi cât mai multe informaţii posibil.

Astfel, ar fi de dorit să aveţi o mapă cu următoarele informaţii:

● informaţii generale despre copiii din clasa data,

● descrierea viziunii dvs. despre incluziune şi ce înseamnă acesta pentru dvs. în practică,

● aşteptările dvs. ca această incluziune să fie practicată şi în absenţa dvs.,

● orice informaţie medicală importantă sau altă informaţie.

Străduiţi-vă ca această informaţie să fie concisă, cuprinzând nu mai mult de 2 pagini.

Informaţii suplimentare, mai puţin importante, ar putea fi incluse ca anexă.

Ajutorarea copiilor care necesită asistenţă specială pentru a mânca

Unii copii cu dizabilităţi vor avea nevoie de asistenţă pentru a mânca. Ca şi în cazul altor domenii de îngrijire, profesorii şi personalul de sprijin sau personalul auxiliar vor trebui să creeze anumite rutine, asigurându-se că copilul va fi hrănit în dependenţă de propriile alegeri şi respectându-se demnitatea acestuia. De asemenea, se vor întreprinde măsuri ca acesta să fie hrănit într-un mediu incluziv.

În orice caz, personalul care se va ocupa de hrănirea elevului va trebui să se consulte cu părinţii şi cu medicii specialişti în domeniu, care cunosc cum copilul cu CES trebuie să mestece şi să înghită hrana (Jaffe, 1989). Aceasta este necesar de ştiut, deoarece copiii s-ar putea îneca.

În plus, unii copii ar putea avea tuburi prin care sunt hrăniţi (Tuburi-G), care sunt uşor de instalat şi de folosit, dar este necesar ca personalul să fie familiarizat cu acestea (Jaffe, 1989).

Copilul cu dizabilităţi ar trebui să fie hrănit la fel ca şi ceilalţi copii, cu deosebire doar în cazurile în care acesta are o condiţie medicală specifică. Scopul este de a-1 hrăni în acelaşi loc în care mănâncă şi ceilalţi elevi, păstrându-l curat, ca mai apoi acesta să poată face ceea ce fac şi restul elevilor, cum ar fi să-şi continue pauza.

Copiii cu dizabilităţi au dreptul să refuze mâncarea dacă nu le este foame, atât timp cât ceilalţi copii mâncă. În nici un caz hrănirea nu ar trebui atribuită unuia dintre colegi, nu pentru că aceştia nu au cunoştinţele necesare, dar pentru că creează o atitudine de dependenţă, contrară principiului incluziunii.

Ajutorarea copiilor care au nevoie de asistenţă specială la toaletă

Unii copii ar putea necesita asistenţă la utilizarea toaletei. Aceasta din cauza unei dizabilităţi fizice sau intelectuale, din cauza că n-au fost învăţaţi la timp cum să meargă şi să folosească toaleta (Boswell şi Gray, 1998).

Acest fapt este cel mai descurajant pentru profesorii care nu au predat încă copiilor cu dizabilităţi, pe când profesorii care deja au predat au cu totul alte îngrijorări (Frith şi Edwards, 1981). Ceea ce demonstrează că mersul la toaletă nu este atât de dificil precum pare. în unele şcoli aceasta este lucrul personalului auxiliar în altele - al profesorilor. Dar. în ambele cazuri profesorul trebuie să se asigure că demnitatea copilului rămâne intactă.

Există două tipuri de copii în această privinţă. Din primul grup fac parte acei copii care ştiu să folosească toaleta, dar trebuie duşi şi ajutaţi în anumite momente.

Din al doilea grup fac parte copiii care folosesc scutece. În ambele cazuri este recomandată o cabină specială pentru copiii cu dizabilităţi. La construcţia acestei cabine trebuie să se ţină cont de faptul că vor fi folosite scaune cu rotile, că vor trebui schimbate scutece; ca urmare, ar trebui să existe spaţiu sufficient, iar pentru a se asigura că demnitatea elevului rămâne intactă, este de dorit ca acest spaţiu să fie unul separat, acesta fiind unicul spaţiu care este de dorit să nu fie incluziv (Dalrymple şi Boarman, 1991).

Întreg personalul implicat în ajutorarea copiilor la toaletă ar trebui să fie foarte precauţi şi, chiar dacă se ştie că copilul nu are vreo boală contagioasă, acesta trebuie tratat ca şi cum ar  avea-o, pentru a se evita transmiterea unei boli la copil şi de la acesta. Trebuie spălate mâinile, folosite mănuşi de unica folosinţă şi asigurat că nici un lichid nu intră în contact cu persoana care efectuează operaţia (Tetlow, 1990). Orice vărsare de lichid ar trebui curăţată cu o soluţie de dezinfectant. Copiilor care merg la toaletă ar trebui să li se reamintească de acest fapt, iar dacă această necesitate apare în timpul lecţiei, profesorul de sprijin sau personalul auxiliar poate ieşi cu copilul fără a face zgomot.

Dacă mersul la toaletă este unul dintre obiectivele personale ale copilului, atunci trebuie folosit un formular special, pentru a nota mersul la toaletă.

Colectarea de date este o parte esenţială a încurajării de a merge la toaletă (Dalrymple şi Boarman, 1991). La stabilirea unui orar pentru a merge la toaletă, profesorul trebuie să menţină o anumită discreţie; astfel, este de dorit ca copiii să meargă la toaletă în pauze, fie înainte sau după ore.

Administrarea medicamentelor în sala de clasă

Deseori este necesar ca profesorii să administreze medicamentele în sala de clasă. Deoarece unele dizabilităţi, precum crizele de epilepsie şi deficienţa de atenţie, sunt tratate cu medicamente, aceasta este o problemă tot mai acută în şcoli. Se duc mai multe dezbateri cu privire la cât de adecvat este ca profesorii să administreze medicamente în şcoli (Gadow şi Kane, 1983; McCarthy et al., 2000).

Unii sunt de părere că profesorii nu sunt doctori, şi, ca urmare, nu ar trebui să administreze medicamente. Alţii totuşi, cred că profesorii acţionează în locul părinţilor la şcoală şi, deci, ar trebui să administreze medicamentele (Morse şi al. 1997).

Nu toate şcolile sunt destul de mari încât să aibă un cadru medical în statele de funcţie, şi, ca urmare, profesorii ar fi nevoiţi să administreze medicamente.

Totuşi, în nici un caz profesorul nu trebuie să administreze medicamente prin intermediul seringii sau alt tip invaziv de procedură medicală unui elev.

Medicamentele administrate trebuie să fie notate într-un formular-tip, care poate fi aplicat.         Se recomandă ca profesorii să administreze medicamente doar dacă nu există o altă alternativă. În acest caz, profesorii ar trebui să se consulte cu persoane specializate în domeniu.

În unele cazuri este posibil să fie schimbat dozajul medicamentelor, astfel încât toate medicamentele să fie administrate acasă (Gadow şi Kane, 1983). Dacă acest lucru nu este posibil, atunci se recomandă stabilirea unui orar care nu interferează cu orele.

Referințe bibliografice:

1. Managementul incluziunii în şcoală. Coord. Tintiuc T., Chișinău, 2011

2. Educația incluzivă în școală. Coord. M. Pereteatcu, L. Zorilo, Chișinău, 2011

3. Educaţia incluzivă: Suport de curs pentru formarea continuă a cadrelor didactice în domeniul educaţiei incluzive centrate pe copil / Galina Bulat, Rodica Solovei, Vera Balan [et. al.];. Vol. 1. – Chişinău: Lyceum, 2016

4. Educaţie incluzivă: Unitate de curs / Balan Vera, Bortă Liliana, Botnari Valentina ; Min. Educaţiei, Culturii şi Cercetării al Rep. Moldova. – Ed. rev. şi compl. – Chişinău : S. n., 2017 (Tipogr. «Bons Offices»).