Acțiunea agenților stresori influențează oamenii în mod diferit, în funcție de particularitățile lor, biologice și psihologice. Fiecare dintre noi rezistăm mai mult sau mai puțin la stres: la unele persoane, acţiunea agenților stresori nu reuşeşte să-i influențeze, pe când la altele dimpotrivă, „stresorii” găsesc terenul eficace de influenţă, aceştia din urmă dovedind o anumită uşurinţă de a fi influenţaţi - au o vulnerabilitate crescută la stres.

Dincolo de însuşirile fizice, exterioare, particularitățile interioare, psihice, trăsăturile de personalitate influențează modul în care persoana reacţionează la întâmplările obişnuite sau la evenimentele deosebite.

Atât răspunsurile emoţionale, cât şi strategiile de comportament în diverse contexte situaţionale reprezintă particularităţi determinate de trăsăturile distinctive ale personalităţii.

O trăsătură de personalitate care slăbește rezistenţa individuală la stres sau la acţiunea agenţilor stresori necesită atenție în ceea ce privește gestionarea stresului.

 

Cercetările au evidențiat corelaţii între diferitele trăsături ale personalităţii şi comportament în condiţii de stres și, totodată, modalităţi adaptative caracteristice diferitelor tipuri de personalitate. Se poate astfel anticipa, cu un grad de probabilitate mai mare, care va fi comportamentul unei persoane într-o situaţie stresantă, sau, dacă suntem informaţi asupra particularităţilor individuale ale răspunsurilor, se poate reconstitui ansamblul condiţiilor provocatoare.

Trăsături de personalitate polare care influenţează producerea stresului psihic:

                      1. Extraversiunea – Introversiunea

Extraversiunea este, la rândul ei, alcătuită din numeroase componente, dintre care cele mai importante privesc orientarea faţă de mediu, orientarea faţă de sine însuşi, sociabilitatea şi vulnerabilitatea emoţională.

Clasificarea în extravertiţi şi introvertiţi se bazează pe tendinţele energiilor instinctuale de a fi direcţionate prioritar spre obiectivele realităţii exterioare, la extraverți, şi spre analiza stărilor psihice proprii, interioare, în cazul introverților.

Extravertitul este preocupat de lucrurile concrete din lumea reală, orientat către sarcină, integrat în acţiuni directe, practice, are un contact strâns cu mediul. Entuziast şi activ, are purtare „deschisă" necenzurându-şi unele porniri şi trăsături temperamentale implicate de vulnerabilitatea la stresul psihic (impulsivitate, tendinţă spre agresivitate), care aliate cu scăderea cenzurii fac ca persoana  extravertită să fie cunoscută de cei din jur prin „indiscreţia" trăsăturilor sale. În faţa acţiunii agenţilor stresori extravertitul îşi păstrează în calmul, abordează situaţiile de risc cu ingeniozitate şi cutezanţă, vede şi simte problemele ca existând în exterior şi nu în el însuşi, este rareori tulburat de tensiuni sau de anxietate şi persistă în a se adapta la stres.

Introvertitul are trăsături opuse: este liniştit, retras, orientat către sine, are un comportament serios, liniştit, închis. Solitar, timid, evită relaţiile cu ceilalţi, chiar şi pe cele de natură comunicativă. Fiind preocupat de el însuşi, de controlul sever al exteriorizării sentimentelor ca şi de o tendinţă depresivă, „naturală", introvertitul este vulnerabil la acţiunea agenţilor stresori, la eşecul îndeplinirii unor sarcini, la situaţiile competitive. Intrând destul de repede în stare de tensiune şi anxietate, devine mult mai uşor victimă a stresului psihic şi prin faptul că acesta se consumă în „interior" sub acţiunea agenţilor stresori.

Persoanele introvertite sunt astfel mai greu cunoscute ca atare de către  ceilalți, prin faptul că sunt mai puţin comunicativi, au legături interpersonale mai fragile. În situaţiile foarte stresante, contactul cu ceilalţi se reduce şi mai mult, acesta fiind un mecanism „de apărare".

                 2. Flexibilitatea - Rigiditatea

Flexibilitatea se manifestă printr-o adaptare promptă la sarcinile/situațiile noi, la situaţiile des schimbătoare, la căutarea şi găsirea unor soluţii noi de rezolvare a problemelor. Adaptabilitatea acestor persoane se bazează pe faptul că aceştia sunt orientaţi către realitatea situației, sunt capabili de a descifra şi de a urmări schimbările, sunt alături de grupul din care fac parte şi se află permanent conectaţi la producerea şi realizarea dinamicii schimbărilor. Sunt în măsura să ofere şi să aplice soluţii noi în îndeplinirea oricărei activităţi ce le este încredinţată.

La polul opus, persoanele caracterizate prin rigiditate sunt orientate spre ele însele, încrezătoare în forţele proprii, încăpăţânate, sunt dirijate de standarde interne, de principii şi valori care ţin seama mai puțin de presiunea celorlalţi, sunt puţin sensibile la schimbare. Printr-un anumit comportament de conservare a „vechiului", prezintă un grad moderat de tensiune emoţională, chiar dacă o situaţie conflictuală este intensă.

Persoanele flexibile sunt cele mai apte de a îndeplini sarcinile cerute de mobilitatea şi flexibilitatea solicitărilor. Factorul timp, durata suprasolicitărilor joacă astfel un rol important, deoarece deosebirile individuale se referă nu numai la o tipologie calitativă şi cantitativă a reacțiilor, dar şi la limitele rezistenţei în timp.

                      3. Emotivitate, Activism și Rezonanţă afectivă.

a)       emotivitatea sau instabilitatea emoţională: vizează reacţiile individului la evenimentele cu care se confruntă; când evenimentele sunt importante, tensiunea psihică se descarcă deseori prin emoţii; distingem două tipuri: tipul emotiv (tendinţa de a se tulbura puternic) şi tipul non-emotiv (se emoţionează foarte greu).

b)       activitatea: constă în prezenţa sau absenţa dispoziţiei spre acţiune; este legată de forţa sistemului nervos folosită de Pavlov în tipologia sa; se disting două tipuri: tipul activ (mereu angajat în acţiune, tendinţa de a înlătura obstacolele care împiedică desfăşurarea acţiunii) şi tipul non-activ (depune efort pentru desfăşurarea acţiunii ca şi cum totul ar fi împotriva dorinţelor sale).

c)        rezonanţa afectivă: se referă la „ecoul” pe care un eveniment îl are asupra individului; se diferenţiază două tipuri: tipul primar (individul se detaşează cu rapiditate de evenimentul petrecut, prezentul fiind trăit imediat, reacţiile fiind spontane şi imediate) şi tipul secundar (un eveniment îl preocupă pe individ multă vreme; evenimentul este analizat, clasat şi intervine în experienţa anterioară a subiectului; chiar şi un eveniment minor poate avea un „ecou” foarte profund).

Din combinarea celor trei dimensiuni polare (emotiv-nonemotiv, activ-nonactiv, primar-secundar) rezultă opt tipuri psihologice (opt temperamente):

                 4.             Comportament de tip A – Comportament de tip B

Configurarea acestor comportamente a apărut după constatările făcute de medici care au observat apariţia unei patologii cardiace la persoane tinere la care probabilitatea instalării unei asemenea afecţiuni este foarte mică.

Comportament de tip A se manifestă prin: ambiţie, agresivitate, spirit de competiţie, nerăbdare, alertă, sentimentul că timpul presează imperios şi răspunsuri emoţionale precum iritabilitate, ostilitate, toleranţă scăzută la frustrare. Aceste persoane sunt mai afectate de stres, comparativ cu tipul B caracterizat prin: calm, pasivitate, relaxare, stil de viaţă liniştit, lipsa senzaţiei de presiune a timpului.

          Persoanele cu un comportament de tip A, sunt mai vulnerabile la unele efecte negative ale stresului: tulburări cardiovasculare, îmbolnăviri cardiace, insatisfacţie, anxietate.

Modalitățile de gestionare a stresului vor fi influențate de amprenta ecuaţiei personale, deoarece stresul psihic presupune nu numai prezenţa şi influenţa agenţilor stresori şi interpretarea lor, ci şi punerea în acţiune a unor răspunsuri în faţa ameninţării sau frustrării, la rândul lor dependente de anumite trăsături individuale, de personalitate.

Gestionarea stresului are în vedere identificarea şi alegerea mijloacelor şi metodelor de soluţionare ale acestuia. Posibilităţile reale de alegere aflate la dispoziţia persoanei cuprind strategii de natură raţională, iraţională şi afectivă, fiecare având astfel posibilitatea să aleagă între aceste alternative, pe cea care răspunde cel mai bine nevoilor, cerințelor şi posibilităţilor proprii.

Etape privind gestionarea  stresului

Pentru aplicarea unei gestionări a stresului coerente şi eficace, şi luarea unei decizii corecte şi oportune, sunt necesare identificarea, cunoaşterea şi parcurgerea etapelor specifice:

                      1.     identificarea şi evaluarea situaţiei stresante

                      2.     decizia

                      3.     aplicarea acţiunilor de gestionare a stresului

          Atunci când evaluăm o etapă, trebuie să ţinem seama nu numai de stăpânirea tehnicii gestionării stresului, dar şi de distanţa care ne mai desparte de obiectivul propus, de posibilităţile reale existente şi de particularităţile intervenţiei la nivel colectiv sau individual.

          1. Etapa identificării şi evaluării situaţiei stresante cuprinde ansamblul acţiunilor de anticipare, prelucrare conştientă şi de apreciere a gradului de ameninţare pe care-l reprezintă agenţii stresori.

          Momentul cunoaşterii este reprezentat de evaluări iniţiale şi reevaluări ulterioare, „de parcurs", ale semnificaţiei agenţilor stresori.

          2. Etapa decizională constă în alegerea şi stabilirea unui singur răspuns comportamental, între două sau mai multe alternative, construit pe baze raţionale şi/sau afective.

          Procesul însuşi de luare a deciziei poate crea premisele stresului psihic. Luarea deciziei devine astfel, un moment de maximă importanţă pentru managementul eficient antistres.

          Decizia se materializează în fixarea unui obiectiv concret, a unor mijloace şi metode specifice, toate reunite într-o strategie de gestionare eficientă, capabilă de a mobiliza toate potenţele militarului, în direcţia menţinerii unei stări psihice de normalitate sau de revenire la aceasta.

3. Etapa aplicării acţiunilor de gestionare conţine ansamblul metodelor şi mijloacelor, luate la nivel individual sau grupal, fie pentru prevenirea sau înlăturarea situaţiei stresante, fie pentru prevenirea, diminuarea sau eliminarea urmărilor stresului.

Gestionarea stresului în această etapă are drept caracteristică esenţială atât utilizarea unei strategii primare, cât şi a altei strategii secundare, pentru cazul în care strategia iniţială, considerată ca optimă, s-a dovedit ineficientă. Ambele situaţii, primară şi secundară, necesită o nouă decizie şi alte strategii ale managementului eficient antistres.

SURSE BIBLIOGRAFICE:

Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, Ed. E., & Bem, D. J. (2002). Stres și adaptare. În: Introducere în psihologie. pp. 671 – 715. Ediția a XI-a. București: Tehnică.

Băban, A. (1998). Stres şi personalitate. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.

Floru, R. (1974). Stresul psihic. Bucureşti: Enciclopedică Română.

Iamandescu, I. B. (1993). Stresul psihic și bolile interne. Bucureşti: All.

Percek, A. (1992). Stresul şi relaxarea.  Bucureşti: Teora.

Légeron, P. (2003). Cum să ne apărăm de stres. București: Trei.

Țuțu, M. C. (2008). Psihologia personalității. Ediția a VI-a. București: Fundației România de Mâine.

Zlate, M. (2009). Fundamentele psihologiei. Ediția a IV-a. Iași. Polirom.