(Partea I)

          Liderul ca persoană centrală în grup se referă la persoana care concentrează atenţia celorlalţi, întruneşte aprecierea şi stima celorlalţi. Influenţa sa în colectiv rezultă adeseori din faptul că devine persoana de referinţă cu care doresc să se asemene ceilalţi, fiind luată drept etalon în aprecierile şi comparaţiile făcute de membrii grupului.

          În articolul său Psihologia colectivă şi analiza eului, publicat pentru prima dată în 1921, S. Freud numeşte persoana centrală: „individul în jurul căruia un grup se cristalizează, individul cu care ceilalţi se identifică”.

          Una dintre cele mai cunoscute încercări de a aplica ideile lui Freud la studiul leadership-ului în grup este aceea a lui Fritz Redl (1942).

          Utilizând echipamentul metodologic pus la punct în 1921 de Freud, Redl cercetează grupuri de copii şi adolescenţi în situaţii şcolare şi colonii de vacanţă, încercând să pună în evidenţă fenomenele afective şi instinctuale intrapsihice, care se produc la membrii grupului aflat în proces de formare. El numeşte emoţie de grup manifestările ce se produc în şi între persoanele formând un grup, desemnând manifestările instinctuale şi emoţionale care au loc între persoanele supuse presiunii de către procesele inerente formării unui grup.

          În studiul său cu privire la fenomenul conducerii în grup, Redl a descoperit un număr de zece formaţii de grup care se produc în jurul unei persoane centrale, rezervând termenul de lider doar unui singur asemenea tip de rol jucat. Termenul central desemnează persoana în jurul căreia se produc procesele, persoana care suscită membrilor grupului relaţii emoţionale faţă de ea, în procesul de formare.

          F. Redl prezintă 10 tipuri de roluri jucate de persoana centrală (de lider) în procesul fundamental de formare al grupului, respectiv 10 stiluri/tipuri de leadership:

           1.  Suveranul patriarh (paternalistul)

           2.  Liderul

           3.  Tiranul

           4.  „Starul”

           5.  Agresivul

           6.  Organizatorul

           7.  Iniţiatorul

           8.  Eroul

           9.  „Influența rea”

          10. „Exemplul bun”

          Pentru a putea identifica cele 10 stiluri în cadrul grupului de conducere, reunit cu scopul de a discuta pentru luarea unei decizii, R. Mucchielli (1974) propune ca metodă - grila de observaţie. Cu ajutorul căreia se poate stabili stilul de conducere al fiecărui membru din cadrul grupului, modul în care fiecare încearcă să influenţeze grupul şi deciziile sale.

          Redăm în continuare, caracteristicile celor 10 stiluri de conducere:

          1. Paternalistul: aspect sever, dar nu neamical; decis, dar cu maniere blânde; apără ordinea şi disciplina; atitudine paternalistă şi moralizantă; ceilalţi acceptă poziţia lui, fără a o comenta; în raport cu ceilalţi, oferă securitate, sentimentul protecţiei; ideiile nonconforme în raport cu normele lui trebuie să fie reprimate imediat; dacă unul din membrii grupului iese „din rând”, grupul îl sancţioneză urgent; nevoia de încredere totală şi necritică.

          2. Liderul: se face ascultat fără prea multe comentarii exterioare; personifică şi formulează valorile grupului, se vrea a fi interpretul lor; obţine deplina simpatie a majorităţii; se identifică cu exigenţele instituţiei, pe care o reprezintă; are un ascuţit simţal exigenţelor şi trebuinţelor celorlalţi; consideră că cei care se izolează de exigenţele grupului sunt vrednici de milă şi se simt nefericiţi; ceilalţi trebuie să se comporte într-o manieră unitară, ajungând la identitatea deplină cu valorile lui.

          3. Tiranul: provoacă în acelaşi timp teamă şi admiraţie (teamă prin felul său poruncitor, nemilos, autoritate personală necontestată, exigenţă maximă şi admiraţie pentru forţa sa proprie, curaj, impermeabilitatea sa la ameninţare, capacitatea de a depăşi dificultăţile cu orice preţ).

          4. „Starul”: se vrea în centrul grupului, obiect al sentimentelor pozitive puternice, al afecţiunii şi încrederii; se vrea admirat, e satisfăcut de propria persoană şi de popularitatea sa; fericirea deplină este expresia amiciţiei, devotamentului celor din jur; are nevoie ca ceilalţi să-l susţină necondiţionat ca adevăraţi admiratori; îi place să radieze încredere, admiraţie, să fie consultat în toate situaţiile.

          5. Agresivul: consideră că ceilalţi au întotdeauna ceva de ascuns, că nu sunt sinceri şi trebuie să le dovedească acest lucru; oamenii sunt fricoşi şi trebuie să le spună acest lucru în faţă; adevărul trebuie să fie spus indiferent de consecinţe; realitatea, aşa cum este ea, e mai importantă decât modul în care o prezintă; chiar dacă provoacă ostilitatea celor din jur, pentru el e mai importantă satisfacţia de a spune lucrurilor pe nume. Există ceva sadic în el; declanşează agresivitatea prin propria agresivitate.

          6. Organizatorul: oferă grupului mijloace de a-şi satisface obiectivele; creează posibilitatea ca fiecare să-şi manifeste dorinţele şi capacităţile sale reale; consideră că oamenii au nevoi şi conflicte ascunse, de aceea trebuie ajutaţi să le exprime şi să le rezolve deschis, în interesul grupului; vine în intâmpinarea cerinţelor grupului şi-l determină să-şi exprime aceste cerinţe într-o manieră liber acceptată.

          7. Iniţiatorul: este cel care incită, dorind să elibereze grupul de inhibiţiile sale; cel mai important pentru el este impulsul spre acţiune; el nu caută să antreneze o acţiune în urma lui (ca liderul - cel de-al doilea stil), ci să declanşeze o acţiune de grup; consideră că adesea oamenii nu ştiu sau nu pot să-şi exprime tendinţele, impulsurile mai puţin dezirabile, de aceea ei trebuie ajutaţi sa facă acest lucru; odată descătuşate energiile latente se vor manifesta de al sine.

          8. Eroul: vine în ajutorul grupului dezorientat (descumpănit); înfruntă cu curaj pericolele la care grupul e supus sau care inhibă activitatea grupului, îşi asumă riscul şi astfel contrazice laşitatea, descurajează tendinţele individualiste de a se autoproteja; prin acest aspect el este în sensul valorilor morale: un curaj în serviciul binelui comun.

          9. „Influența rea”: influenţează prin simpla sa prezenţă, dând exemplul unei asigurări liniştite în negare, disoluţie, nerealizarea sarcinii şi obligaţiilor; el arată, în evitarea lui însuşi că se poate sustrage de la datorie şi nu e nemulţumit de contaminarea grupului; preferă să fie detaşăt şi nonimplicat şi crede că aceasta îi linişteşte pe cei din jur; consideră că, în general, nu are sens să schimbi ceva, pentru că în realitate oricum nu se poate face nimic.

          10. „Exemplul bun” consideră că cel mai bun mod de a rezolva situaţiile apărute o constituie exemplul personal; el acţioneză cum trebuie, fără a ceda la tendinţele egocentrice sau antisociale care îl domină fără a avea nevoie de a lupta contra lui însuşi; acţionează într-o manieră dezinteresată şi altruistă, prin care se impune şi este urmat dar fără a urmări acest lucru cu obstinaţie.

SURSE BIBLIOGRAFICE:

Freud, S. (1995). Psihologia colectivă și analiza eului. București: Mediarex.

Mucchielli, R. (1974). L'observation psychologique et psychosociologique. Paris: ESF.

Redl, F. (1942). Group Emotion and Leadership. In: Psychiatry, 5:4, 573-596.  

            https://doi.org/10.1080/00332747.1942.11022422