„Şcoala românească trebuie să se adapteze individualităţii şcolarului român şi nevoilor timpului şi locului, adică să fie şcoală pe măsura elevilor noştri şi a realităţilor de la noi” (din articolul „Preocupări pedagogice ale anului 1928 în străinătate şi la noi”, în revista Educaţia. Revista pentru şcoală şi familie, Nr. 1-2, ianuarie-februarie 1929).

            Şcoala incluzivă reprezintă o provocare pentru şcolile obişnuite, însă ea nu trebuie privită ca o ameninţare pentru performanţa acestor şcoli. Multe dintre aceste instituţii găsesc ca fiind dificil să integreze elevii cu nevoi speciale în cadrul claselor obişnuite. Însă această teamă poate fi depăşită prin educaţie, resurse didactice adecvate, sprijin şi nu în ultimul rând credinţa că incluziunea este un drept moral şi social ce nu poate fi negat nimănui.

Potrivit prevederilor Declarației de la Salamanca asupra educației cerințelor speciale adoptată la conferința mondială „Acces și calitate“ organizată de UNESCO și Ministerul Educației din Spania, 7-10 iunie 1994,  școlile trebuie să primească toţi copii, fără nici o deosebire privind condiţiile lor fizice, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură. Acestea se referă şi la copiii cu dizabilităţi sau talentaţi, copiii străzii şi copiii care muncesc, copii din populaţii îndepărtate sau nomade, copii aparţinând minorităţilor lingvistice şi etnice.

               Şcoala, prin misiunea ei de instituţie formatoare de personalităţi, alături de misiunea de a transmite elevilor informații și un bagaj solid de cunoștințe reprezintă un mediu prioritar pentru începerea şi implementarea politicii incluzive. Să ne gândim doar la perioada pe care un copil o petrece în şcoală. Aceste ore și ani pot fi marcaţi de segregare, de excluziune sau pot fi marcaţi de efortul de a adapta metodele, tehnicile şi instrumentele de care dispune profesorul pentru a facilita integrarea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale în mijlocul copiilor fără CES.

Unul dintre cele mai importante aspecte a le învăţământului actual este nevoia sa de adaptare la necesităţile copiilor, oricare ar fi acele necesităţi şi oricare ar fi copiii – fie că sunt copiii cu CES, fie că pur şi simplu sunt copii cu un ritm mult mai încet de învăţare.

O astfel de metodă de adaptare o constituie şcoala incluzivă, o şcoală ce se axează pe includerea acelor copiii sau chiar grupuri ce au fost anterior marginalizate şi care implică în procesul de învăţare şi de luare a deciziilor părinţii, îngrijitorii şi consilierii specializaţi.

S-a dovedit că metodele utilizate în cadrul claselor incluzive pot îmbunătăţi semnificativ performanţa tuturor elevilor. In comparaţie cu educaţia în centre sau şcoli speciale, care are riscul de a-i menţine pe copii şi adolescenţi în afara societăţii, şcoala incluzivă constituie un teren de pregătire ideal pentru viitoarea lor integrare în societate. In loc să-i izolăm şi să spunem că sunt „dificili”, „turbulenţi” sau chiar „handicapaţi”, am putea să admitem faptul că aceşti copii ar putea progresa mai mult într-o clasă obişnuită, dacă noi, profesorii, am accepta că educaţia este pentru toţi.

Cel mai important lucru de luat în considerare este că predarea în cadrul diversităţii implică predarea pentru fiecare individ în parte. Ţinând cont de interesele fiecărui elev, de experienţele şi ţelurile sale facem, de fapt, un pas important în educaţia elevilor şi integrarea lor în societate, după terminarea studiilor. Mai mult, putem spune că diferenţele dintre indivizi sunt mult mai pregnante decât cele dintre grupuri. Din acest punct de vedere, poate una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facă faţă un profesor este adaptarea stilului de predare astfel încât să corespundă necesităţilor fiecărui elev în parte.

Educația sau școala incluzivă implică cu certitudine ideea de schimbare – reformă a școlii și societății în ansamblu, cu scopul de a răspunde dezideratului societății viitorului “o societate pentru toți” care să răspundă mai bine prin co-educație nevoilor, potențialului și aspirațiilor tuturor copiilor, inclusiv al celor deosebit de dotați și/ sau talentați, al celor ce fac față în prezent în școala obișnuită, al celor cuprinși în școli speciale separate.

Şcoala incluzivă - unitate de învăŃământ în care se asigură o educaŃie pentru toŃi copiii şi reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare. Copiii din aceste unităŃi de învăŃământ beneficiază de toate drepturile şi serviciile sociale şi educaŃionale conform principiului „resursă urmează copilul”. (în conformitate cu prevederile anexei nr. 1 din HG. 1251/2005)

Acceptarea în plan teoretic și realizarea treptată a școlii incluzive devine atât o problemă de concepție și decizie politică cât și o chestiune de strategie și acțiune coerentă în plan pedagogic, de organizare și dezvoltare a sistemelor și structurilor de sprijin a educației speciale integrate. Astfel, următorul pas este de a pune bazele unui demers educativ individualizat care să țină cont de unicitatea fiecărui copil în parte, așa cum propune A. Roșan în figura de mai jos:

Principiul fundamental al şcolii incluzive este acela că toți copiii trebuie să învețe împreună oriunde este posibil acest lucru, iar diferențele care pot exista între ei să nu aibă nici o importanță.

In privința sistemului de învățământ din România există în prezent numeroase polemici și controverse. Ideea de ansamblu care controlează acțiunile celor răspunăatori de schimbările din acest sistem este cea de îmbunătățire a serviciilor si de modernizare a acestora în scopul facilitarii accesului tuturor tipurilor și claselor de indivizi la educație și formare.

Toate aceste tehnici și strategii prin care se dorește implementarea unei structuri solide a învățământului și a unei metode de abordare a educației bazate pe nevoile și capacitățile reale ale elevului, nu trebuie să se adreseze doar școlilor de masă , obișnuite și implicit elevilor acesteia, ci și copiilor care prezintă deficiente sau dificultăți de orice natură.

Apare astfel, notiunea de cerințe educative speciale din încercarea de a înlocui inadaptarea școlară și dificultățile de natură educațională, în așa fel încât conceptul să fie cât mai sugestiv și mai puțin etichetator, respectând noile viziuni asupra dreptului la educație.

Educația incluzivă se defineşte prin următoarele particularități:

• Susține şi confirmă că toți copiii pot învăța şi au nevoie de o formă de sprijin pentru învățare;
• urmăreşte să identifice şi să minimizeze barierele învățării;
• este mai cuprinzătoare decât educația formală obişnuită cuprinzând: educațția pentru familie, pentru comunitate, alte oportunități de educație în afara şcolii
• presupune schimbare de atitudini, comportamente, curriculum, care să satisfacă diversitatea copiilor, inclusiv a celor cu CES;
• este un proces dinamic, care se dezvoltă continuu în funcție de cultură şi context
• este parte a strategiei de dezvoltare a unei societăți incluzive

O şcoală incluzivă în adevăratul sens al cuvântului trebuie să îndeplinească unele condiţii primordiale:

– să dispună de dotări corespunzătoare pentru elevii cu deficienţe fizice: rampă pentru scaun cu rotile, un personal auxiliar (îngrijitori) pentru a transporta elevii în cauză la anumite laboratoare, pentru efectuarea, unor experimente la anumite discipline ca: fizică, chimie, informatică;

– să aibă cadre de specialitate: psiholog, medic, terapeut, consilier de specialitate, care să îi sprijine permanent şi eficient pe elevii cu CES sau pe elevii cu o situaţie socială dificilă;

– să beneficieze de programe şcolare speciale şi să existe standarde curriculare de performanţă diferite pentru copiii cu CES;

– existenţa unor ore speciale în cadrul curriculumului aprofundat, ore de recuperare menite să asigure dobândirea unor achiziţii minimale în cazul copiilor cu CES;

– şcolile de acest tip să beneficieze de o intervenţie mult mai promptă şi corectă din partea organelor de specialitate (de exemplu, în cazul elevilor de etnie rromă);

– să beneficieze de un fond financiar suplimentar, în funcţie de numărul elevilor cu CES, pentru a putea susţine personalul de specialitate necesar (psiholog, consilier de specialitate, medic etc.);

– să existe un „spor de şcoală incluzivă” acordat diriginţilor care au în clasă mai mulţi elevi cu diferite dizabilităţi, dar şi altor cadre didactice care lucrează cu asemenea copii.

Bibliografie:

A. Roșan, (coord.), Psihopedagogie specială. Modele de evaluare și intervenție, Ed. Polirom, Iași 2015

Declarația de la Salamanca asupra educației cerințelor speciale adoptată la conferința mondială „Acces și calitate“ organizată de UNESCO și Ministerul Educației din Spania, 7-10 iunie 1994

T.V. Drăghici, Şcoala incluzivă – o necesitate în educaţia actuală, EDICT, martie 2018

E. Simionescu, Școala incluzivă – în oglindă, Trbuna învățământului 2019