Înainte de a-şi pierde cu totul funcţiile specifice (ne referim mai cu seamă la acelea de preluare, sporire şi transmitere a unor patrimonii specifice înrudirii prin filiaţie), familia devine, încă din timpul Renaşterii, nucleară, atomistă sau conjugală. Rolul său de matrice a societăţii este erodat printr-o diviziune socială sau instituţională a muncii, în cadrul căreia serviciile sociale se vor substitui funcţiilor familiale.
Asigurările sociale, casele de alocaţii familiale şi pensii, şcolile şi instituţiile paraşcolare (tabere sau colonii de vacanţă, cluburi ale copiilor şi tinerilor) asigură un model nou de reproducere socială. Cu alte cuvinte, în era modernă, societatea are ambiţia de a se perpetua în afara controlului familial. Reproducerea socială este este una raţionalizată la maximum; ea este planificată și trebuie să respecte programele şi etapele progresului social. De la idealizarea trecutului, a originilor, se face trecerea decisă spre idealizarea viitorului proiectat.
Trecerea de la familia extinsă la cea nucleară s-a definitivat în Europa în urma mişcării iniţiate de iluminişti, cei care, încoronând raţiunea umană ca instanţă supremă, deschid drumul afirmării autonomiei individului în lume. Având suportul și orgoliul raţiunii sale, acesta îşi poate proiecta, la nevoie, viaţa, aşa cum îi dictează nevoile sale naturale şi interesele raţionale. În acest context, instituția familiei devine o realitate discutabilă, considerată depăşită din mai multe puncte de vedere și constrângătoare, care trebuie reconstruită astfel încât să nu mai ţină individul sub control, ci să fie ea însăşi ţinută sub control de individ, dar și de instanțele centralizatoare ale statului, sigurele capabile să conceapă și să garanteze bunăstarea societăților globale (Bistriceanu, 2007: 10).
În domeniul sociologiei familiei, funcţia de reproducere demografică a societăților este asimilată fincției biologice a familiei, descrisă pe baza unor parametri cât mai precis determinați. Ea este influenţată de o serie de factori cum ar fi:
- vârsta soţiei
- sănătatea partenerilor
- durata căsătoriei
- distribuţia rolurilor în familie
- utilizarea mijloacelor contraceptive
- nivelul de instrucţie al soţilor şi în mod special al soţiei
- statutul profesional al femeii
- dorinţa de a avea copii (Mihăilescu, 1999).
De asemenea, se specifică factorii care influenţează exercitarea funcţiei reproductive a familiei: factori economici, demografici, legislatici, politicile sociale etc. Indicii demografici care traduc în limbaj cantitativ eficacitatea cu care familia îşi îndeplineşte această funcţie sunt, de asemenea, enumeraţi: nupţialitatea (nr. de căsătorii/1000 de locuitori), vârsta medie la prima căsătorie, indicele precocităţii căsătoriei (se măsoară la vârstele de 20-24 de ani pentru femei şi de 25-29 de ani pentru bărbaţi) şi indicele celibatului definitiv (care se măsoară la vârstele de 45-49 de ani).
Declinul demografic
În continuarea decăderii importanței familiei ca instituție socială și totodată ca principală resursă de creștere demografică (natalitate), populația statelor europene și a Românie scade drastic, începând cu încetarea politicilor pronataliste promovate înainte de 1989.
Datele disponibile la începutul anului 2018, datorită prelucrărilor Institutului Național de Statistică, arată că populația rezidentă în România era de aproximativ 19.530.000 de locuitori. Interesant este că datele Eurostat sunt actualizate până la începutul acestui an și arată că România avea 19.401.000 de locuitori, ceea ce înseamnă că țara noastră a pierdut, într-un an, 129.000 de rezidenți (https://www.rfi.ro/economie-112956-demografie-romania-batrani-putini-dependenti-tineri).
Sunt și alte câteva state europene pentru care numărul populației a înregistrat o scădere de la un an la altul, dar România are cea mai mare reducere, în valoare nominală, din întreaga Uniune Europeană. Cu toate acestea, România este a șaptea țară din Uniunea Europeană, în funcție de numărul de locuitori, fiind devansată cu mult de Polonia, care are 37,9 milioane de locuitori și înaintea Olandei cu o populație de 17,2 milioane de oameni. Cele mai mari state europene, în funcție de populație, sunt Germania (83 milioane de locuitori), Franța (67 milioane de locuitori) și Marea Britanie (cu o populație de 66 milioane de persoane).
Dar scăderea populației nu este singura problemă demografică a României, ci, cel puțin la fel de importantă este și îmbătrânirea populației. Cifrele sunt redate ca fiind de-a dreptul îngrijorătoare. „În anul 2018, comparativ cu cel precedent, fenomenul de îmbătrânire demografică s-a adâncit. Populația tânără s-a redus numeric, iar cea în vârstă de peste 65 de ani a crescut. În totalul populației, procentul celei în vârstă a crescut într-un singur an de la 17,8% la 18,2%, adică un plus de 54.000 de persoane, iar populația adultă a scăzut cu 163.000 de oameni. Vârsta medie a populației României a crescut, în 15 ani, de la 37,8 ani, la 41,9 ani. Tot în perioada 2003-2018, indicele de îmbătrânire a populației s-a degradat constant, ajungând de la 80,2 la 116,3. Indicele de îmbătrânire reprezintă numărul de persoane vârstnice de peste 65 de ani care revine la 100 de persoane tinere, sub 15 ani. Din totalul populației globale de peste 65 de ani, 55% trăiește în Asia, 21% în Europa, 8% în America Latină și numai 7% în Africa.” (Boboc: 2019)
Institutul Național de Statistică a publicat și raportul de „dependență demografică” în România, un indicator care arată raportul dintre numărul de copii în vârsta de sub 15 și de persoane vârstnice (în vârstă de 60 și peste), aflate în dependență economică, morală, intelectuală chiar de alte persoane la începutul anului de referință, la 100 de persoane cu vârste între 15-59 – independente material, profesional, autonome moral sau intelectual. Indicele este în creștere, de la 46,4 (în anul 2003) la 51,1, anul trecut, iar creșterea se datorează mai ales creșterii indicelui de dependență a persoanelor vârstnice (raportul dintre vârstnici și persoanele de vârste 15-59 ani la începutul anului de referință).
Proiecțiile sunt negative și în ceea ce privește populația de vârstă preșcolară și școlară, inclusiv tinerii de până la 23 de ani. În prezent, sunt 3,55 milioane de persoane tinere, în anul 2030 vor fi 3,12 milioane de persoane, iar în anul 2060 vor mai fi doar 2,15 milioane de români cu vârste de până la 23 de ani. După cum se poate observa, scăderea este substanțială. Raportul INS Proiectarea populației școlare a României la orizontul anului 2016 arată cp există trei tipuri de scenații, unul optimist, unul median și unul pesimist: „În varianta mediană, până în anul 2060, populaţia rezidentă de vârstă preşcolară şi şcolară de 0-23 ani se va reduce cu - 41,9%, ajungând la aproximativ 2928,5 mii persoane. Scăderea populaţiei rezidente de 0-23 ani va fi moderată până în anul 2030 şi mai accentuată spre sfârşitul orizontului de proiectare (anul 2060), principalul factor al acestei evoluţii fiind scăderea naturală a populaţiei. Cea mai mică reducere a populaţiei de 0-23 ani ar putea fi de -17,1% în varianta optimistă a proiectării populaţiei.” Copiii, populația școlarizabilă, vor fi, așadar, tot mai puțini. Vestea (relativ) bună vine de la creșterea speranței de viață, care a măsurat în anul 2017 75,7 ani, cu 0,17 ani mai mult decât cu un an în urmă. În total, populația Uniunii Europene era, la începutul acestui an, de 513 milioane de persoane, iar la nivel global populația a ajuns la 7,7 miliarde de oameni, cele mai populate state fiind China, 1,4 miliarde de locuitori, și India, cu 1.3 miliarde.
În 2018-2019, populaţia României a continuat scăderea demografică și nu sunt semne că ar putea să încetinească. În aceste condiții, problema acută este găsirea soluțiilor de stimulare a natalității. Direcții cunoscute sunt încurajarea nașterilor, a căsătoriilor și susținerea tinerelelor familii și a mamelor.
La nivel european, declinul demografic se traduce printr-o diminuare a cotei procentuale a populației Uniunii Europene în raport cu populația lumii: de la 6,9 %, în 2015, la 5,1 %, în 2060. Aceste schimbări demografice îmbracă diferite forme la nivel european, de la densitatea scăzută, la îmbătrânirea populației, scăderea ratelor de natalitate și depopulare. Desigur că nu toate regiunile sunt afectate în mod uniform, majoritatea zonelor urbane cunoscând o creștere a populației (explicată prin populația de imigrație, nu prin sporul natural al populației urbane; orașele sunt „consumatoare”, nicidecum „producătoare” de populație”), în timp ce în majoritatea zonelor rurale și îndepărtate are loc un declin (atât prin scăderea ratelor de nupțialitate, natalitate, fertilitate, cât și prin mobilitatea populației, respectiv emigrație). Studiile arată că îmbătrânirea demografică se va accentua în Europa; pentru România, spre exemplu, se prevede o creștere a ponderii populației peste 65 ani la 35 % (o treime din populația actuală) în orizontul anului 2060.
Explicațiile furnizate de Parlamentul european nu sunt liniștitoare. Deși creșterea standardului de viaţǎ al societǎţilor europene a înlǎturat în mare parte factorii care afectau populaţia (morbiditatea, mortalitatea infantilă, speranța de viață, durata medie a vieții sunt indicatori care ilustrează evoluții traduse în creșterea duratei și calității vieții), aceasta este în continuare în scǎdere. Chiar dacǎ europenii își afirmǎ dorinţa de a avea copii, rata natalitǎţii scade. Conform experţilor în domeniu, rata fertilitǎţii necesarǎ pentru înlocuirea generaţiilor este estimatǎ la 2.1. Dacǎ aceasta va scǎdea pânǎ la 1.3, în 100 de ani populaţia Europei va fi aproximativ un sfert din mǎrimea ei actualǎ. Declinul se datorează schimbǎrii valorilor individuale și culturale, reducerii numǎrului de cǎsǎtorii și creșterii celui de divorţuri, precum și stilului nou de viaţǎ.
Un studiu din 2004 legat de politica demograficǎ, întocmit de Fundaţia Robert Bosch și finanţat de Comisia Europeanǎ, aratǎ cǎ femeile și-ar dori mai mulţi copii decât au în prezent. Totuși, douǎ din cele mai des întâlnite motive pentru a nu avea copii sunt cheltuielile mari legate de creșterea copiilor și preocuparea pentru viitorul lor.
Deși nu are o politicǎ demograficǎ, Uniunea Europeanǎ încearcă să găsească soluții. In cadrul Parlamentului European, existǎ deja câteva rapoarte care abordeazǎ aceastǎ temǎ. În urma summit-ului de la Barcelona (martie 2002), statele membre au decis sǎ înlǎture obstacolele legate de participarea femeilor în piaţa muncii, introducând ajutorul de copii pentru 90% din cei aflaţi între trei ani și vârsta obligatorie pentru școalǎ, și pentru cel puţin 33% din copiii cu vârsta sub trei ani.
De asemenea, unul alt raport, întocmit de F. Castex (Partidul Socialiștilor Europeni) propune ca mǎsuri pentru creșterea natalitǎţii:
· Politici publice care sǎ stabileascǎ un cadru stabil pentru deciziile privind maternitatea
· Securitate socialǎ pentru numǎrul crescut de mame singure, respectiv diverse facilitǎţi în îngrijirea copiilor
· Dreptul la concediu parental pentru ambii pǎrinţi și promovarea concediului pentru taţi.
În sfârșit, raportul întocmit de Marie Panayotopoulos-Cassiotou (Partidul Popular European și al Democraţilor Europeni) are ca principalǎ temǎ reconcilierea familiilor și perioada consacrată studiilor pentru femeile tinere cu copii din Uniunea Europeanǎ. Raportul a fost adoptat în şedinţă plenarǎ în iunie 2007. El prevede aceleași facilitǎţi pentru ingrijirea copiilor ce se aplicǎ și pǎrinţilor care lucreazǎ, precum și posibilitatea unor împrumuturi ușor de obţinut pentru tinerii care îmbinǎ responsabilitǎţile familiale cu o perioadǎ de studiu sau training.
Bibliografie:
Institutul Național de Statistică (2016), coord. Iagăr E. M. Raportul „Proiectarea populației școlare a României la orizontul anului 2060”. (disponibil online la
Bistriceanu,. C. (2005). Sociologia familiei. București: Ed. Fudației România de Mâine,