Teoriile actuale asupra violenţei pornesc de la premisa existenţei voinţei determinante: fie a unei voinţe care este constrânsă, ignorată sau influenţată prin actul violent, fie a unei voinţe care urmăreşte să-şi impună supremaţia sau superioritatea în cadrul acestuia. Dicţionarele sociologice fac distincţie între violenţa definită din punct de vedere juridic, care înseamnă folosirea superiorităţii fizice sau a autorităţii personale (morale) pentru a prejudicia integritatea unei persoane sau a unor bunuri. Violenţa privită din perspectivă politică este un mijloc utilizat pentru a asigura dominaţia unui grup asupra altuia (v. Pierre Bourdieu, violenţa simbolică, influenţa culturală a claselor dominante exercitată în scopul asigurării puterii). Antropologia culturală vede violenţa ca pe o constrângere de ordin cultural exercitată de o comunitate asupra celeilalte în scopul de a-şi afirma dominaţia. Psihologia denumeşte ca violenţă comportamentul agresiv, iar etologia o clasifică drept instinct înnăscut, deopotrivă al animalelor şi al omului (poate neîndeajuns recunoscut şi afirmat astăzi, în cazul celui din urmă). Toate aceste definiţii au la bază o concepţie a violenţei ca vehicol ilegitim al unei voinţe constrângătoare asupra unor obiecte sau asupra altor voinţe.
Volenţa însoţeşte anumite manifestări ale sacrului în comunitate, așa cum a fost susţinut şi demonstrat, mai ales în studiile privind sacrificiul. Conform unor asemenea teorii asupra violenţei religioase, umanitatea se originează, cel puţin din punct de vedere mitologic, într-un act de violenţă colectivă şi se reorganizează din punct de vedere social de asemenea prin manifestări violente ritualizate, între care sacrificiul este cel mai important. Violenţa îndreptată împotrivă străinilor în războaie, violenţa expiatoare, care sacrifică pentru externalizarea unei agresivităţi care altminteri ar produce victime în interiorul comunităţii (modelul ţapului ispăşitor), violenţa sancţiunilor care reglementează distribuţia dreptăţii sociale – sunt forme ale unei violenţei colective care nu este supusă nici unei voinţe, cel puţin nu uneia individuale. Ca tip de exprimare comunitară, de voinţă comună, ale cărei manifestări sunt atent şi minuţios fixate prin cutume şi legi, violenţa socială este legitimă şi acceptată de către membrii comunităţii.
Violenţă şi familie
Aşadar există, în orice comunitate şi implicit şi în familie, un tip de violenţă ce nu este percepută drept constrângătoare, ce este suportată şi chiar dorită, căci este, de cele mai multe ori, generatoare de armonie socială şi ordine, de identitate ori de prestigiu. Într-o asemenea accepţiune a violenţei (care este şi cea existentă în cadrul culturii tradiţionale româneşti, inclusiv a celei familiale), violenţa este ea însăşi o formă de voinţă, anume de voinţă comunitară. Nu ne aliniem aici concepţiei lui Nietzsche conform căreia violenţa este generatoare de istorie, ci unei concepţii sociologice asupra rolului şi capacităţii de socializare ale violenţei. Violenţa riturilor de trecere, cea care însoţeşte pragurile iniţiatice, cea care se asociază unor markeri culturali ce însoţesc sau definesc poziţii sociale ridicate – nu sunt în primul rând generatoare de suferinţă, ci de status, adică de identitate socială şi totodată de prestigiu social.
Formele violenţei sociale: sacrificiul, riturile de trecere, sancţiunile
În familia tradiţională, violenţa se manifesta în cadrul cultului religios, în practicarea sacrificiilor domestice, în marcarea pragurilor de trecere (de la poziţia de copil la cea de tânăr sau de la celibat la căsnicie) şi în aplicarea sancţiunilor în cadrul exercitării funcţiei juridice a familiei.
Sacrificiul. În ceea ce priveşte prima formă de violenţă, cea asociată sacrificiilor, se spune astăzi că trebuie combătută, deoarece este capabilă de a afecta – prin trauma provocată – integritatea psihică a copilului. Sacrificarea violentă a animalelor gospodăriei – şi, în cultura familială românească vorbim cel puţin despre două sacrificii ritualizate, care concentrează în jurul lor viaţa familială pe dimensiunea sărbătorească, sacrificiul mielului şi sacrificiul porcului – poate deforma sistemul de reprezentări al copiilor, inducându-le modelul agresivităţii şi morţii. De asemenea, poate crea spaime, angoase, blocaje mentale sau comportamentale care le vor influenţa evoluţia ulterioară a personalităţii. Este aproape comun astăzi ca, în spatele unor deficienţe de personalitate ale persoanelor mature, responsabile, să se caute şi să se găsească asemenea „accidente” care le-au afectat şi deformat dezvoltarea în copilărie. În aşa măsură se caută astăzi igienizarea copilăriei, eliminarea celor mai multe din manifestările violenţei, încât până şi poveştile clasice tind să fie deformate. Astfel, de exemplu, Capra cu trei iezi, în care lupul sfâşie şi decapitează iezii, Scufiţa roşie, în care fetiţa şi bunicuţa sunt înghiţite de fiară şi alte basme sunt astăzi rescrise în notă paşnică: inteligenţa personală, colaborarea şi apelul la competenţe şi la autoritate înlocuiesc confruntarea brutală a capacităţilor agresive ale protagoniştilor.
Cu toate acestea, susţinem că acest tip al violenţei, specific spaţiului domestic tradiţional ţărănesc nu este unul traumatizant, ci formator - în măsura în care impune şi nu propune un model de reprezentare a timpului sau a spaţiului. Funcţiile sacrificiului, fără a ne propune să le discutăm aici pe larg, sunt fundamentale în facilitarea accesului individual la categoriile absolute. Sacrificiile întemeiază: un nou ciclu temporal, un nou spaţiu sau o nouă umanitate, purificate de păcatele (erorile) spaţiului, timpului sau umanităţii anterioare (Bistriceanu Pantelimon, 2008). Prin sărbătoarea asociată se reiterează legătura între oameni, dar şi un alt de tip solidaritate, transcendentă, între om şi divinitate. Păstrarea copiilor în proximitatea acestui tip de ritual le creează o aparteneţă cu mult mai puternică (şi infinit superioară) celei pe care noile reţele ale socialităţii urbne, civilizate o pot oferi: apartenenţa la grupul familial, pe de o parte, şi apartenenţa la comunitatea transcendentă, pe de altă parte.
Ritualurile de trecere, de la preexistenţă la existenţă, de la copilărie spre tinereţe şi maturitate, de la viaţă spre postexistenţă sunt, de asemenea, asociate unor forme puternice de violenţă. Fără a cunoaşte formule iniţiatice constând în mutilare corporală, aşa cum au încă populaţii mai mult sau mai puţin primitive ale lumii, în rândul cărora cultura constă în izbânda fizică, prin căutarea durerii, asupra naturii, ritualurile de trecere ale familiei tradiţionale româneşti au încărcătura lor de suferinţă. Naşterea, eveniment violent atât pentru mamă cât şi pentru copil, este unul dintre cele mai complexe ceremonialuri familiale. Botezul este, de asemenea, un act agresiv în sine, exercitat de slujitorul religios şi totodată de membrii familiei asupra pruncului: scopul este ruperea micului păgân de existenţa anterioară, impură, haotică şi integrarea lui în lumea orânduită. Intrarea copiilor în rândul tinerilor sau ieşitul la horă este o ceremonie care ţine atât de viaţa familială cât şi de cea socială. Aici, violenţa fizică a fost înlocuită de una simbolică, ce constă în cheltuielile pe care familia trebuie să le facă pentru a marca evenimentul şi, în alt registru, de expunerea publică, la judecata comunitară, a celor care devin candidaţi matrimoniali. Nunta este un alt moment în care conotaţiile suferinţei sunt strâns împletite cu sărbătoarea: ne referim aici la despărţirea bruscă şi definitivă a fetelor de casă şi familie, la asumarea de către tinerii însurăţei a condiţiei „degradante” (din punctul nostru de vedere) a vitei de povară, care nu mai trudeşte spre propriul folos, ci pentru alţii sau la expunerea – cu violenţă – a condiţiei de feciorie a miresei. În sfârşit, marea trecere către moarte şi pomenirea morţilor sunt ceremonii familiale de la care copiii nu numai că nu sunt opriţi, dar pentru care sunt chiar ceruţi: pomenile, de pildă, se crede că sunt mai bine primite dacă se fac copiilor.
Sunt de menţionat aici şi ritualurile de iniţiere în confreriile sau cetele de vârstă ale tinerilor: însurăţitul, înfârtăţitul, intrarea în cetele drăgaicelor, căluşarilor sau altor categorii ale socialului mitic se oficiau fie prin schimbul ritualic de substanţă vitală (sânge), fie prin trecerea unor probe fizice dure (bătăi sau demonstraţii acrobatice periculoase).
Sancţiunile. Unul dintre cele mai incriminate comportamente familiale este astăzi, pe lângă participarea copiilor la munca adulţilor, acela al pedepsei corporale aplicate copiilor. Legislaţia actuală este pregătită să intervină pentru combaterea ei. Ideea nu este totuşi nouă: În 1790, în Franţa se instituise un tribunal de familie, destinat să salveze victimele tiraniei familiale; el se va desfiinţa în 1796, dar statul îşi va păstra dreptul de a interveni pentru limitarea autorităţii paterne în anumite aspecte, cum ar fi dezmoştenirile. Aceste tribunale ale copiilor renasc astăzi, dezbătând oportunitatea scoaterii lor de sub tutela părinţilor dacă aceştia acuză tratamente nedrepte. Familia este denunţată, prin autoritatea acestor instituţii, ca mediu cu potenţial ostil individului, ca spaţiu de manifestare al unei forme abuzive de violenţă.
Nu contestăm ipoteza că există violenţă abuzivă manifestă în familia modernă. Ea nu provine însă din cultura familială tradiţională. În această cultură, statutul părinţilor era indiscutabil superior celui al copiilor; nu exista egalitate posibilă şi, prin urmare, nici posibilitatea conflictului. Copiii trebuiau să arate cinstire părinţilor lor, căci „carele cinsteaşte pre tată sau pre mumă, acela se izbăveşte de păcatele lui şi adună vistiariu de bunătăţi” (Îndreptarea legii, 1652, glava 283. Apud. Adrian Majuru, 2006, p. 227). Reproducerea uniformă a generaţiilor, succesiunea statutelor asigurau posibilitatea ritualizării existenţei familiale. În familia tradiţională, judecata era asigurată de către tată, mai ales în ceea ce priveşte abaterile grave, care periclitau statutul familiei şi al tuturor membrilor ei. Greşelile minore erau îndreptate de către mamă, prin pedepse minore, corecţii verbale sau corporale. Nu este atestată, în familia veche românească, obişnuinţa agresiunii fizice grave asupra copiilor. O mărturisesc atât informatorii ţărani din Cornova şi din Nerej ai Xeniei Costaforu, în cercetările întreprinse asupra familiei rurale în 1927-1931 (Cercetarea monografică a familiei, p. 180), cât şi legile pământului, pravilele sau hrisoavele domneşti care prevedeau îndatoririle părinţilor faţă de copii. Codul Calimah, intrat în vigoare în 1817, spune că părinţii aveau dreptul să îşi caute copiii fugiţi de acasă şi să îi aducă înapoi; pentru nesupunere, părinţii puteau „a-i pedepsi pe copiii cei cu năravuri rele, pre cei nesupuşi sau pre cei ce tulbură casnica liniştire, însă cu un chip cuviincios şi nepricinitoriu de vătămare” (Codul Calimah, apud. A. Majuru, 2006, p. 228).
Bibliografie:
Bistriceanu, C. (2010). Cultură familială românească şi violenţa asupra copiilor, „Revista de Pedagogie”, ISSN 0034-8678, nr. 58 (4)/2010, Anul LVIII,
Costaforu, X. (2004). Cercetarea monografică a familiei. București: Tritonic
Majuru, A. (2006). Copilăria la români. București: Compania