Scopul acestui seminar este de a evidenția cât de importantă este atitudinea părinţilor pentru că, aceasta poate determina întreaga atitudine ulterioară a copilului faţă de ei şi faţă de orice fel de autoritate.Vom descrie tipurile de conduită parentală din familii, evidenţiând consecinţele acestora asupra personalităţii copilului/copiilor.
Cele mai importante influenţe exercitate de mediul familial asupra dezvoltării copiilor vin din atmosfera căminului, iar principalii factori care contribuie la atmosfera din familie este iubirea şi sprijinul sau, din contră, conflictul şi tensiunea.
Potrivit lui S. Freud, o maturizare reuşită a tânărului depinde de doi factori: iubirea şi munca. Primul, iubirea, se împlineşte prin alegerea partenerului, prin constituirea vieţii familiale iar al doilea este susţinut de dobândirea statutului profesional.
Calitatea vieţii de familie este influenţată de integrarea familială. Într-o familie în care domneşte buna înţelegere şi stima reciprocă, care manifestă stabilitate, copilul ocupă un loc central, copiii contribuind la coeziunea familială. Apariţia unui copil în familie conştientizează mai bine statutul de părinte şi se acumulează experienţă pentru îndeplinirea acestui rol. Experienţa în creşterea şi educarea copiilor este redusă şi de aceea se pot adopta atitudini prea rigide sau prea lejere. Părinţii sunt profesorii copilului înainte de şcoală.
Părinţii încearcă să-şi disciplineze copiii abordând atitudini diferite:
părinţi autoritari,
Atitudinea părinţilor poate determina întreaga atitudine ulterioară a copilului faţă de ei şi faţă de orice fel de autoritate.
Copilul încăpăţânat este oglinda unui adult ce se comportă inadecvat, de aceea, păstrarea regulilor de convieţuire, a regimului zilnic de masă, odihnă şi a unui exemplu al adultului este deosebit de important.
Părinţii prea temători (nu te duce acolo că ai să cazi, ai să te murdăreşti…) sau prea severi vor avea deseori copii cuminţi, dar inhibaţi, dependenţi, cârcotaşi sau neascultători hiperactivi, incontrolabili.
Părinţii resemnaţi, care nu refuză copiilor nimic, îl vor face despotic, furios, agresiv, incapabil să ofere ceva.
Părinţii ciclici, care oscilează între „da” şi „nu”, îşi trădează propriile dificultăţi şi-şi dezorientează copilul.
Neînţelegerea în privinţa atitudinii care trebuie adoptată faţă de capriciile copilului, constituie un mediu patogen pentru el. Dacă conflictele de autoritate continuă, se poate ajunge la o adevărată predispoziţie la delincvenţă.
Mulţi autori de specialitate subliniază importanţa şi validitatea stilurilor parentale pentru educaţia copiilor şi evoluţia lor ulterioară. Sunt puse în evidenţă patru stiluri parental- educaţionale prin analiza factorilor de „căldură şi control”, la baza cărora stau, în contribuţii diferite, controlul, suportul emoţional şi anxietatea.
1. Stilul dictatorial, în care se manifestă un control exagerat, dar cu căldură redusă, cu cerinţe mai mari din partea părinţilor şi cu afectivitate puţină. În aceste condiţii, copiii se structurează ca personalităţi ce îşi dezvoltă o competenţă socială scăzută, nu dispun de criterii precise de autoevaluare, nu manifestă iniţiative de angajare în activităţi şi în moduri de relaţionare cu cei din jur, acceptă cu uşurinţă aprecierea adulţilor, iar imaginea ce o au despre ei aparţine altora.
2. Stilul autoritar, ce cumulează cei doi factori, căldura şi controlul, iar faţă de copii se manifestă cerinţe înalte în paralel cu o atenţie afectivă crescută, ceea ce duce la dezvoltarea independenţei şi responsabilităţii. Ei vor dobândi o mai mare competenţă socială însoţită de o mai bună adaptare bazată pe o autoapreciere realistă.
3. Stilul neglijent, când din nou se cumulează cei doi factori, dar pe negativ, în sensul că se manifestă puţină căldură şi control, iar educaţia prezintă valenţe scăzute, ca urmare a dezinteresului părinţilor. Copiii pot avea o predispoziţie spre intoleranţă şi pasivitate, cu un slab control emoţional şi cu o motivaţie scăzută, în care domină lipsa de toleranţă şi frustrare. Autoevaluarea are un curs, fie spre hipervalorizare, fie spre subvalorizare din lipsa unor modele ale criteriilor, care stau la baza ei.
4. Stilul permisiv, în care căldura este accentuată dar, în schimb, controlul parental este foarte scăzut sau neresimţit de copil. Copiii evoluează spre o personalitate în care domină o toleranţă excesivă cu dependenţă de părinţi sau de persoane adulte. Nu îşi asumă responsabilităţi şi manifestă comportamente fluctuante şi labile, frecvent agresiv- impulsive şi fac abstracţie de opinia celor din jur. (Verza.,E., Verza.,F. p.212)
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic tiparul de comunicare afectat, echilibrul familiei este sever tulburat de existenţa conflictelor. Alianţele, coaliţiile dintre membrii familiei, ca şi ostilitatea lor au un rol deosebit în direcţionarea comunicării. În situaţiile în care între soţi intervin tensiuni, interacţiunile părinţi-copii au mult de suferit.
Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncţiei familiale se situează undeva între cei doi poli: hiperprotecţie şi neglijare. Părinţii, cele mai importante persoane de referinţă cu mediul extern, dar şi toate celelalte persoane de referinţă implicate în educaţie, pot sprijinii sau frâna dezvoltarea capacităţilor copilului, pe care acesta le posedă la începutul vieţii sale într-o formă slabă, nedezvoltată şi lipsită de structură.
Referințe bibliografice:
· Nichols, M., Schwartz, R., Terapia de familie – concepte şi metode, traducere şi publicare autorizată de Asociaţia de terapie familială, 2005.
· Osterrieth, P., Copilul şi familia, E.D.P. Bucureşti, 1973.
· Vasile Diana Lucia, Introducere în Psihosexologia Familiei şi Psihosexologie, Fundaţiei România De Mâine, Bucureşti, 2006.