Mediul social în care se naște și se formează copilul – mediul de naștere și formare a întregii umanități – este familia. Familia poate fi înțeleasă:

-          din punct de vedere antropo-istoric, ca instituție evolutivă cu forme variabile în timp și spațiu;

-          din punct de vedere structural – ca structură de autoritate, de roluri și status-uri;

-          din punct de vedere funcțional – ca instituție cu existență și recunoaștere socială datorate funcționalității sale pe anumite dimensiuni – fundamentale – ale existenței umane.

            Totodată, mai ales din punctul de vedere al copilăriei și copilului, familia poate fi înțeleasă și judecată din punctul de vedere al finalității sale.

Familia ca prototip al societăţii

Familia este cea mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme de convieţuire colectivă. Primele comunităţi umane, clanurile, triburile sau hoardele primitive nu constituiau altceva decât structuri familiale largi, grupuri de rudenie în care endogamia era garantul solidarităţii (în primul rând fizice, de consaguinitate) grupului. Ele suprapuneau structuri, roluri şi relaţii familiale structurilor, rolurilor şi relaţiilor societăţii sau grupului global. Multă vreme, de altfel, familia a constituit baza şi modelul după care societatea era construită. Pornind de la această înţelegere, avem tipologii ale comunităţilor umane precum cea făcută de sociologul german Ferdinand Tönnies în lucrarea sa de căpătâi, Gemeinschaft und Gesellschaft: pornind de la cele trei tipuri de relaţii familiale - maternă, conjugală şi fraternă – sociologul german conturează cele trei tipuri comunitare dominante: rudenia (comunitatea de sânge, asimilabilă relaţiei de descendenţă), vecinătatea (comunitatea spaţială, asemănătoare relaţiei de colaborarea conjugală) şi prietenia (comunitatea spirituală, similară relaţiei fraterne, bazată pe împărtăşirea aceloraşi valori). Extinse de la nivelul familiei la cel al comunităţii lărgite, ele definesc specificul sociabilităţii umane.

Familia este contemporană cu umanitatea, fiind locul de plăsmuire a socialităţii şi solidarităţii specific umane. Tot în cadrul ei se formează tipurile fundamentale de relaţii, atât cele egalitare (tiparul relaţiei fraterne), de colaborare (tiparul relaţiei conjugale) sau ierarhice (tiparul relaţiei parentale). De asemenea, prin familie, comportamentele universale (de hrănire, adăpostire, zămislire, apărare, reglementare etc.) se precizează în formule păstrate până astăzi. Poate şi din cauza caracterului „natural” al familiei, ea s-a bucurat în primul rând de atenţia antropologilor. Nume celebre, precum Alfred R. Radcliffe-Brown, Claude Lévi-Strauss, Marcel Mauss, Edward E. Evans-Pritchard şi-au orientat cercetările înspre aspecte ale familiei şi rudeniei. În special mariajul şi sistemele parentale au constituit obiectul predilect de investigaţie antropologică. Datele rezultate în urma cercetărilor au dus la consolidarea unei baze de cunoaştere consistente, mai consistentă poate decât cea oferită de studiile sociologice şi psihologice. Aceasta poate fi o cauză pentru care definiţiile antropologice date familiei constituie punct de reper şi în abordarea sociologică. Cele mai cunoscute şi mai uzitate definiţiile ale familiei au, de regulă, două accepţiuni:

Ø  cea restrânsă, conform căreia familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia (definiţie care se bazează, observăm, pe căsătorie şi cuplu, ca instituţie generatoare a vieţii familiale, concepţie discutabilă, după cum vom constata în capitolele următoare);

Ø  cea lărgită, care identifică familia cu grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune, care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic şi au grijă de copii (George Peter Murdock).

În corespondenţă cu definiţia antropologului mai sus citat, Enciclopedia Britannica descrie familia prin trei caracteristici principale: locuinţa comună a membrilor, cooperarea economică şi reproducerea biologică.

Chiar din anii ’20, Ernest Burgess (1886-1966) începe studiul interacţiunilor de cuplu şi formulează  categoriile adoptate apoi în numeroase cercetări de familie-instituţie (bazată pe tradiţie, religie, lege) şi familie-asociaţie (constituită prin afecţiune, subordonată afirmării personalităţii).

Mai atenţi uneori la contextul paradigmatic decât la consistenţa subiectivă şi obiectivă totodată a familiei, sociologii îşi încadrează studiile în cele trei mari perspective teoretice: funcţionalismul, conflictualismul şi interacţionismul.[1] Conform perspective funcţionaliste, familia este o instituţie socială care, asemenea tuturor celelalte instituţii sociale, există în virtutea exercitării unor anumite funcţii. Tipurile generale de funcţii familiale identificate sunt: reproducerea (producerea unui număr suficient de urmaşi pentru a garanta perpetuare comunităţii ori societăţii respective), socializarea (transmiterea către copii – dar nu exclusiv către aceştia – a modelelor culturale dominante), îngrijirea, protecţia şi afecţiunea, identificarea (conferirea unui status identitar şi social prin legitimarea apartenenţei la un anumit grup de rudenie) şi reglementarea comportamentului sexual. Pespectiva conflictualistă concepe familia ca un sistem de permanente conflicte, negocieri şi armistiţii. Dacă Marx şi Engels considerau ca familia reproduce, la scară mică, a conflictele care au loc la scară mare, între clasele sociale, sociologii americani – preluând oarecum tradiţia lui Freud – sunt cu mult mai specifici, rezervând familiei o conflictualitate de tip aparte: Randall Collins (1975) interpretează raporturile conjugale ca pe o permanentă confruntare între soţul-gangster şi soţia-victimă, în vreme de Jetse Sprey (1979) consideră conflictul ca o parte a tuturor sistemelor şi interacţiunilor, inclusiv sistemele familiale şi interacţiunile maritale; în pofida constrângerii de a coopera pentru a supravieţui, soţii, concurează între ei pentru autonomie, autoritate şi privilegii. Este de prevăzut că evoluţia recentă a interpretărilor familiei va lua în calcul emanciparea tot mai mare a indivizilor de mediul tradiţional al grupului de rudenie, în sensul că familia nu va mai fi neapărat o soluţie de supravieţuire. Din asemenea perspectivă, ea se va manifesta exclusiv ca mediu conflictual, fără sa mai ofere compensaţia de a fi unica - sau măcar cea mai bună - soluţie de supravieţuire. În sfârşit, perspectiva interacţionistă (reprezentată de Peter Berger, Sheldon Stryker ş.a.) înţelege familia ca pe o entitate dinamică, în care persoanele îşi modelează continuu existenţa şi îşi definesc relaţiile. Căsătoria, chiar şi naşterea copiilor, implică modelarea unor noi definiţii; procesul este cu atât mai complicat cu cât acestea trebuie să construiască o sub-lume, un fel de seră în care soţii, două persoane cu biografii diferite şi separate se poată coexista şi interacţiona.

Pentru restabilirea unei abordări ”clasice” a familiei, propunem, ca încercare personală de definire a obiectului studiului nostru, o abordare extinsă a grupului familial ca grup de rudenie şi o definiţie ce vizeză nu funcţionalitatea, ci finalitatea acestei instituţii. Din acest punct de vedere, familia este un grup social cu bază biologică sau socială, a cărui trăsătură fundamentală constă în identitatea substanţială a membrilor săi. Termenul de identitate substanţială se referă atât la relaţiile de sânge stabilite între membrii unui grup familial (consubstanţialitatea fizică, tradusă în consanguinitate), cât şi la împărtăşirea unei aceleiaşi ”substanţe” morale, culturale, religioase, etice etc., aşadar la conturarea unei identităţi complexe. Un al doilea reper fundamental al familiei ca obiect al reflexiei sociologice este finalitatea. Din acest punct de vedere, completăm definiţia familiei distingând-o ca grup a cărui finalitate constă în preluarea, păstrarea, sporirea şi transmiterea unui patrimoniu genetic (biologic), economic (avere mobilă şi bunuri imobile), moral (norme şi valori), religios (ritualuri şi credinţe), cultural (tradiţii şi cutume) şi social-identitar (patronimul ca semn al unei identităţi sociale legitime). Accentuăm în această definiţie caracterul de continuitate şi deci dimensiunea şi relaţiile de descendenţă ale familiei, ca principal factor modelator şi explicativ al specificului acestei instituţii şi al societăţilor umane, în general.

Bibliografie:

Bistriceanu,. C. (2005). Sociologia familiei. București: Ed. Fudației România de Mâine,

Zamfir, C., Vlăsceanu, L, 1993. Dicţionar de Sociologie. Bucureşti: Ed. Babel