Comunicarea didactică presupune nu numai un mediu special și actori/interlocutori incongruenți ca vârstă, statut, capacitate ci și ca tehnici, coduri, finalitate și context. De aceea, abilitățile verbale și nonverbale, cunoașterea atât a codurilor de comunicare elaborate (conținuturile școlare), cât și restrânse (comunicarea familială, cotidiană, colocvială) sunt mereu solicitatea în activitatea pedagogică.
În această permanentă mobilizare în interacțiune a unui actor (cadrul didactic) și a unui grup (școlar, clasa sau grupa), capcanele sau erorile neintenționate sunt aproape de neevitat. Dacă cele din partea elevilor nu sunt deloc considerate ca atare, ci numai semnale ale unor atitudini sau deprinderi modelabile, care mobilizează efortul pedagogic de corijare, cele din partea cadrelor didactice sunt atent cercetate și, uneori, chiar amendate.
În cadrul actualelor preocupări, programe și campanii privind incluziunea școlară, de exemplu, cunoașterea codurilor de comunicare verbală sau nonverbală ale unor minorități devine tot mai importantă pentru cadrele didactice. De asemenea, devin presante necesitățile deprinderii tehnicilor și codurilor limbajului electronic. În urma situației suspendării cursurilor școlare față în față în primăvara acestui an datită unei epidemii de gripă, ministrul Monica Anisie a declarat: „... profesorii au învățat că trebuie să participe la o formare serioasă în următoarea perioadă, pentru a putea, dacă cumva vom avea un al doilea val (epidemic – n.n.), să realizeze lecții online atractive pentru elevi” (Digi24, 7 iunie 2020).
În condițiile unor schimbări și complicări atât de presante ale comunicării în mediul școlar, anumite tipuri de raportare, interpretare și de comportament didactic rămân problematice. În psihologia socială și în teoriile comunicării, distorsiunea subiectivă a realității este una dintre cele mai des întâlnite – aproape inevitabile – situații. Acest lucru este cu atât mai ușor de înțeles cu cât copiii sunt interlocutori geniali în ceea ce privește comunicarea nonverbală sau codurile restrânse, dar total inabili în ceea ce privește comunicarea verbală, argumentația logică, codurile elaborate. Totodată, profesorii, persoane superior calificate, sunt, datorită maturității dar și unei cariere educaționale prelungite, experți ai comunicării elaborate, verbale, logice. Abilitatea de comunicarea emoțională, deși extrem de solicitată în cariera didactică, nu se bucură de multă atenție în calificările și formările cadrelor didactice.
În aceste condiții, erorile de interpretare pot fi frecvente și explicabile. Una dintre cele mai obișnuite este ceea ce a fost numit, în cercetările din spațiul educațional american, efectul Pygmalion sau Rosenthal.
Pygmalion a fost un sculptor inspirat care s-a îndrăgostit de una din figurile cioplite de el însuși; o modelase după dorința lui și a botezat-o Galateea. Pentru pasiunea pe care a mărturisit-o, zeița dragostei și a frumuseței, Venus-Afrodita, a însuflețit piatra și i-a oferit-o ca soție artistului. Mitul este exemplu creației însuflețite, a modelării omului conform criteriilor autorului educației. El a fost reluat în mult mai recenta piesă a lui George Bernard Shaw, care publică în 1912 o piesă de teatru cu titlul Pygmalion, în care personajul principal, profesorul (!) Henry Higgins caută să o educe, să o șlefuiască, asemenea unui sculptor, pe semi-primitiva florăreasă Eliza, conducând-o către o educație impecabilă şi sfârşind prin a se îndrăgosti de ea. (Piesa va inspira și mai cunoscutul muzical My Fair Lady şi filmul cu acelaşi nume.)
Spre deosebire de efortul conștient, calculat de educare, asemănat operei artistice, efectul Pygmalion în psihologie socială denumește o situație necontrolată diagnosticată în școlile americane: profesorii își fac – uneori involuntar sau inconștient – o imagine despre elevi și reacționează față de aceștia în funcție de imaginea creată și nu în funcție de comportamentul efectiv al acestora. Acest comportament este unul circumscris teoriei psihologului american William Thomas despre profețiile autocreatoare (self-fulfilling prophecy), descrise succint astfel: dacă cineva consideră o situație ca fiind reală, ea devine reală prin consecințele ei.
Experimentată de profesorul Roberth Rosenthal şi de colaboratoarea sa Leonore Jacobson, profeția autocreatoare s-a dovedit nu numai prezentă, dar foarte eficientă în expercițiul didactic. În experimentul lor devenit clasic, Rosenthal şi Jacobson le-au spus profesorilor la începutul anului şcolar că, după o minuțioasă testare a coeficientului de inteligență, unii dintre elevii lor au un potenţial intelectual peste medie. În realitate, aceştia erau selectaţi aleator din clasa de elevi şi, atât profesorii, cât și elevii, nu aveau cunoștință despre acest lucru. Profesorii nu ştiau că informaţiile care le fuseseră furnizate erau false, iar elevii nu ştiau nimic despre experiment sau despre eticheta care li se ataşase. Rezultatele au arătat că elevii despre care profesorii credeau că sunt mai inteligenţi au prezentat la sfârşitul anului şcolar o creştere semnificativă, reală, a nivelului coeficientului de inteligenţă și a performanțelor școlare în raport cu ceilalţi colegi de clasă. Astfel, credința sau aşteptările profesorilor, deși bazate pe o minciună, au devenit realitate (Pascariu, 2012: 10).
Concluzia cercetătorilor a fost că performanțele mai bune ale elevilor s-au datorat profesorilor, și mai precis atitudinii pe care aceștia au adoptat-o față de copii atașându-le o reprezentare pozitivă (de copil cu capacități intelectule crescute). observaţiile realizate la clasă arătau că profesorii au manifestat tendinţa de a le oferi elevilor etichetaţi drept inteligenţi la începutul studiului un climat mai cald (mai multă atenţie, sprijin şi încurajări), apoi un material mai provocator din punct de vedere intelectual de învăţat în asociere cu mai multe oportunităţi de a răspunde la clasă şi un timp mai lung la dispoziţie pentru a pregăti răspunsul. Nu în ultimul rând, aceşti elevi beneficiaseră mai mult feed-back în ceea ce priveşte realizarea sarcinilor şcolare. Un elev considerat cu potenţial poate răspunde la aşteptările ridicate ale profesorului devenind mai interesat de şcoală şi muncind mai mult, ceea ce, probabil, va duce la o performanţă şcolară mai bună, în timp ce profesorul, care observă acest comportament va considera că predicţia sa iniţială a fost corectă. De fapt, prin atitudinea sa, „profesorul contribuie la modificarea conceptului de sine academic al elevului, lucru care nu are efecte numai asupra performanţelor imediate ale acestuia, ci şi asupra unor decizii ulterioare, mai importante (de exemplu, alegerea profesiei)” (Alexitch, 2005: 218, apud. Pascariu, 2012: 79-80).
Tehnicile asociate acestui efect de schimbare sau influențare a reactivității elevilor în procesul de învățământ sunt:
a) Profesorii care cred că au de-a face cu un elev bun/rău i se adreseazăca atare într-un mod definit (prin limbaj corporal)
b) Elevii buni primesc mai multe reacții din partea profesorilor
c) Reacțiile profesorilor sunt mai clare și mai puternice decât în cazul celorlalți elevi
d) Copiii definiți prin efectul Pygmalion primesc mai multe laude și mai puține dojeni sau invers, după caz
e) Copiilor „buni” li se acordă mai multă asistență din partea profesorilor
f) Copiii considerați „mai buni” sunt mai simulați de profesori în procesul de învățământ.
Implicațiile acestor tipuri de „erori” de comunicare sunt diferite și se referă chiar și la eforturile de incluziune în sistemul de învățământ. Aplicarea efectului Rosenthal sau Pygmalion la elevii clasificați diferit față de majoritate sau față de medie ar putea duce la includerea reală a acestora în grupul școlar. Considerarea lor ca orice alt copil, ignorarea de către cadrele didactice a criteriilor diferențierii, în afara celor strict pegagogice ar putea avea un efect mai mare privind includerea decât considerarea separată, focalizarea pe diferențe și definirea elevilor din perspectiva multiculturalismului.
Bibliografie:
Chelcea S., Ivan, L., Chelcea, A. (2008). Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. București: comunicare.ro
Pascariu, M. (2012). Efectul Pygmalion. Sinteze de psihologie socială aplicată. Cluj-Napoca: Eikon