Introducere
În perioada actuală, numită și epoca informatizării, a revoluției tehnico-științifice și sistemului multimedia, învățarea eficientă devine o componentă esențială a vieții profesionale și a succesului.
Predarea este o activitate foarte importantă în procesul de învățământ, căci implică, în esență, procesul de formare a elevilor prin instruire. În didactica tradițională, predarea avea ca obiectiv transmiterea de cunoștințe, care urmau să le asimileze în mod pasiv. În perioada actuală, elevul este obligat să se implice activ în procesul de învățământ. Deci, predarea presupune acțiuni sistematice întreprinse în scopul organizării, desfășurării și îndrumării în procesul de învățare.
Predarea este factorul esențial în activitatea de învățare, organizare și îndrumare a elevilor, ea facilitează formarea și dezvoltarea personalităților acestora. Procesul de învățământ nu poate fi lipsit de prezența profesorului. El este acel care:
− mediază învățarea, stabilește obiectivele, pune studenții la curent cu noul conținut de învățare;
− prezintă un material concret: date, fapte, exemple, evenimente, procese, fenomene, modele etc.;
− acordă sprijin elevilor pentru a putea observa, compara, aplica, analiza, deduce, sintetiza;
− extrage esențialul împreună cu elevii și le fixează în noțiuni, termeni, concepte, raționamente etc.;
− operaționalizează cunoștințele studenților prin rezolvarea de exerciții și probleme aplicative, de sarcini de instruire teoretice și practice, prin organizarea activităților elevilor (didactice, de studiu individual, extracurriculare) etc.
Învățarea reprezintă o activitate intelectuală și fizică desfășurată, în mod sistematic, în vederea însușirii unor informații și formării de abilități necesare pentru dezvoltarea continuă a personalității.
Învățarea este activitatea elevului, care este dirijat de către profesor și presupune dobândirea unor cunoștințe, deprinderi și strategii, conform obiectivelor incluse în cadrul curriculumului universitar.
CE ESTE ÎNVĂŢAREA EFICIENTĂ
O buna cunoastere a procesului învatarii face mai eficienta luarea deciziilor de adaptare pe parcursul unei lectii, pentru profesori, sau a deciziilor de elaborare a programelor individuale de învatare, în cazul studentilor si al elevilor.
Etapele pe care le parcurgem atunci când învatam?
-prima faza este cea de contact cu informatiile noi, urmata de o prelucrare a acestora, pâna când are loc întelegerea. Am putea numi aceasta faza achizitie.
-faza urmatoare este cea de interiorizare a noilor cunostinte si de integrare a lor într-un sistem personal, coerent, care se construieste pornind de la experientele anterioare. Am putea numi aceasta faza interiorizare.
-a treia faza presupune actiune din perspectiva noilor achizitii, care, odata dobândite si operationalizate, trebuie utilizate. Aceasta înseamnă că vom actiona constienti fiind si de faptul ca stim ceva în plus, si de faptul ca stim la ce ne foloseste ceea ce tocmai am aflat. Am putea numi aceasta faza modificare.
-Pasul final este cel de concretizare a modificarilor în abilitati si comportamente. Am putea numi aceasta faza rezultat.
A atinge nivelul rezultatelor înseamna a actiona fara sa uitam ca am învatat ceva.
Un aspect important legat de modificarile produse este ca acestea, pentru a putea fi considerate învatare reala, trebuie sa fie mentinute. Odata ce modificarea a avut loc, aceasta este stabila si poate fi transferata asupra situatiilor noi.
Învatarea se construieste pe baza experientelor anterioare si este influentata de climatul în care se realizeaza.
Exista factori interni (motivatia, potentialul intelectual, particularitati psihoindividuale si de vârsta etc) si factori externi ai învatarii (experientele de învatare, contextul, evenimentele instruirii etc).
Deci învatarea înseamna achizitie, urmata de o interiorizare, care duce la o modificare, observabila prin intermediul unor rezultate. Modul în care acestea au loc a fost studiat de catre psihologi si pedagogi, iar rezultatele cercetarii lor se concretizeaza în teorii ale învatarii.
Modurile de învăţare sunt, de cele mai multe ori, specifice materiei la care trebuie să te pregătești. Istoria sau geografia, de exemplu, se învaţă diferit faţă de chimie sau matematică.
Există însă și tehnici de învăţare care pot fi folosite pentru a studia materii și domenii diferite şi pot fi transferate dintr-un domeniu de studiu în altul.
Iată câteva lucruri care ajută la înțelegerea mai bine a modului cum sunt reținute informațiile atunci când învățăm:
• informaţia cu sens este reţinută mult mai uşor decât cea fără sens;
• ceea ce ai învățat pare uitat imediat după învățare dar apoi informațiile revin
• dintr-o serie de lucruri similare care trebuie reținute (un exemplu banal: o listă cu numele unor fructe: banană, kiwi, portocale, prune, nectarine, curmale, pere, gutui, vişine, smochine, piersici, struguri, pepeni, caise, cireşe, zmeură, agreşe, mere) sunt ținute minte cel mai bine, cele de la începutul listei şi cele de la sfârşitul listei. Regula se păstrează, în mare, pentru orice material de reținut: începutul şi sfârşitul sunt mai uşor de reţinut, partea din mijloc se uită mai uşor;
• este mai greu de reţinut o listă de lucruri asemănătoare, sau de studiat două subiecte asemănătoare, deoarece se amestecă mai mult informațiile.
ÎNVĂŢAREA EFICIENTĂ are trei caracteristici importante:
- este activa
- este orientata catre scop
- duce la rezultate masurabile.
Instrumentele învatarii eficiente sunt gândirea critica si strategiile metacognitive.
Învatarea activa presupune implicare si participare constienta în procesul de construire a cunostintelor. A da semnificatie personala materialelor care sunt învatate înseamna a le transpune în sisteme proprii de cunostinte, a stabili permanent legaturi între experientele anterioare si cele noi, între cunostinte si aplicabilitatea lor, între si în interiorul domeniilor de cunoastere.
Orientarea catre scop presupune orchestrarea eforturilor înspre atingerea unor obiective. Obiectivele se stabilesc pornind de la punctele slabe existente, care vor fi convertite în nevoi de instruire si autoinstruire. Obiectivele în învatare pot viza achizitia de informatii, formarea de abilitati, formarea de comportamente sau dezvoltarea potentialului de învatare. Obiectivele se stabilesc înainte si în functie de ele se aleg continuturile si procedeele. Proiectarea activitatilor de învatare eficienta se realizeaza prin obiective nu prin continut.
Rezultatele masurabile sunt un imbold pentru a continua investitia de efort în învatare. Rezultatele se concretizeaza în aspecte imediate (examene promovate, concepte stapânite, idei însusite), dar exista si rezultate care vor putea fi demonstrate în timp mai îndelungat (succes în profesie, performanta intelectuala, comportamente în viata concreta). Dezvoltarea personala este un continuum, nu se încheie odata cu dobândirea unei achizitii sau obtinerea unui rezultat.
Calitatea este o coordonata cheie a rezultatelor obtinute prin învatarea eficienta.
Gândirea critica este instrumentul învatarii eficiente care ajuta o persoana sa se orienteze în lumea alternativelor posibile si sa-si constientizeze mecanismele propriei gândiri. Cel mai important aport al gândirii critice este ca provoaca la actiune, orice întelegere este urmata de o actiune în consecinta. Perseverenta în învatare duce la stabilitatea achizitiilor. Capacitatea de reflectie si autoreflectie critica asupra experientelor de învatare se concretizeaza în posibilitatea de a opta argumentat, pe baza unor dovezi valide asupra directiilor de dezvoltare personala.
Strategiile metacognitive denumesc aspectele legate de monitorizarea si controlul învatarii, precum si dezvoltarea potentialului de învatare. Automonitorizarea progresului si controlul efortului investit în învatare atrag dupa sine nevoia de a deprinde tehnicile de învatare. A decide resursele, cantitatea acestora si momentul investirii lor înseamna a învata inteligent. A învata cum sa înveti înseamna amplificarea capacitatii individuale de învatare, cu alte cuvinte a accelera eficient procesul învatarii.
Învățarea cuprinde două aspecte :
1. Informativ – reținerea și stocarea unui conținut informațional util;
2. Formativ – dezvoltarea sistemului cognitiv-operațional al individului, care învață, adică modul în care se operează cu informațiile respective, care sunt aplicate ulterior în practică.
În procesul învățării, elevul parcurge mai multe etape:
1. Perceperea/ receptarea materialului – înregistrarea, perceperea datelor concrete incluse în materialul predat sau a activității practice;
2. Analiza, sinteza, înțelegerea informațiilor;
3. Fixarea în memorie a informației;
4. Utilizarea informațiilor;
5. Aplicarea cunoștințelor și punerea lor în practică.
Învățarea fiind realizată, se recurge la evaluare care depinde direct de calitatea învățării și evident, în mare măsură, de calitatea predării. Evaluarea se efectuează de către profesor pentru a verifica corectitudinea realizării obiectivelor trasate în programa analitică respectivă.
Evaluarea se realizează sub diferite forme, prin tehnici specifice – orale, scrise, lucrări practice, teste, examene etc.
Pornind de la punctele de vedere diferite ,din care a fost cercetată învățarea, definițiile date conceptului de învățare sunt multiple.
În acest sens, se atestă mai multe concepții despre învățare:
1. Învățarea ca acumulare de cunoștințe;
2. Învățarea ca memorare de informații;
3. Învățarea ca achiziționare de cunoștințe și abilități utile;
4. Învățarea ca înțelegere a unor conținuturi;
5. Învățarea ca interpretare personală a cunoștințelor.
Aceste concepții despre învățare sunt percepute de către elevi în mod diferit, în funcție de vârstă și nivel de instruire. Odată cu înaintarea în vârstă, ei concep învățarea din ce în ce mai profund și înțeleg ceea ce înseamnă învățare autentică, durabilă, eficientă și utilă.
Concepțiile despre învățare pot fi grupate în două categorii:
1. Învățarea concepută ca memorare și reproducere de informații
2. Învățarea concepută ca înțelegere și interpretare personală a cunoștințelor
Prin învățare, înțeleasă în sensul larg al termenului, elevul asimilează și își restructurează întreaga experiență cognitivă, atitudinală și comportamentală.
În ultimii ani, s-au produs numeroase schimbări în abordarea învățării, a înțelesului și modalităților de realizare ale acesteia:
1. Extinderea considerabilă a sferei conceptului de învățare; se disting patru dimensiuni a învățării: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să fii și a învăța pentru a conviețui;
2. Transformarea instruirii periodice în „învățare permanentă”/ pe tot parcursul vieții;
3. Conceptul de „calificare” este înlocuit cu dezvoltarea competențelor profesionale;
4. În procesul învățării, accentul se pune pe consiliere.
Astfel didactica predării trebuie înlocuită cu cea a învățării, în care profesorul devine facilitator și consilier al învățării elevilor.
În instruirea academică, există un șir de principii, legi, regularități, care condiționează sau chiar determină conduita elevului.
Principiile învățării sunt rezultatul unei munci asidue în planul instruirii.
Unii teoreticieni afirmă că există, cel puțin, câteva mari principii pentru a contura structuri coerente de teorii ale învățării:
• Învățarea trebuie să înceapă cu stabilirea unui scop, a unui principiu director;
• Învățarea este un proces relativ unitar, în pofida varietății formelor, tipurilor și modurilor de prezentare;
• Orice învățare începe prin diferite modalități de utilizare a experienței subiectului;
• Învățarea este puternic influențată de stările afective generate de situațiile și condițiile de desfășurare a procesului;
• Învățarea este influențată pozitiv de un sistem sociocultural de stimulare, numit instruire;
• Motivația pozitivă prezintă o importanță mare, dorința de învățare, competența, obținerea recompensei, evitarea pedepsei etc.;
• Motivația prea puternică, excesivă nu este favorabilă unei învățări eficiente, pentru că provoacă stări impulsive;
• Învățarea este eficientă, dacă subiectului i se stabilesc scopuri realiste și adecvate;
• Personalitatea profesorului influențează, pozitiv sau negativ, învățarea elevului;
• Participarea activă a elevului la învățare este mai eficientă decât starea lui pasivă;
• Informația despre rezultatul învățării constituie un factor de succes în învățare.
Aceste principii decurg din principalele grupări ale teoriilor asociaționiste, cognitive și motivaționale ale personalității.
Din teoriile motivaționale, cu valoare de principii pentru procesul învățării, reținem enunțurile următoare:
• Abilitatea celui care studiază este importantă pentru învățare, se recomandă ritmuri variate pentru niveluri diferite de abilitate;
• Învățarea este dependentă de contextul cultural în care trăiește elevul;
• Organizarea motivelor și valorilor în cadrul acțiunilor formabilului este relevantă
pentru procesul învățării;
• Nivelul de anxietate a elevului influențează învățarea: pozitiv sau negativ.
În procesul de învățare, o importanță primordială o prezintă stilul cognitiv al celui ce învață. Acesta impune diferite modalități de percepere și organizare a informației. În acest sens, modalitățile individuale constituie stilul cognitiv al persoanei.
Stilul de învățare denotă preferința elevului pentru mediul concret de învățare în sala de clasă, modul în care dorește să studieze: lucrul în echipă sau studiul individual, preferința pentru situații nestructurate sau pentru situații structurate, pentru o anumită modalitate perceptivă etc.
Unii teoreticieni susțin că o persoană învață prin descoperire și experiență, iar învățarea este un demers ciclic compus din patru faze:
1. Experiența concretă;
2. Observația reflexivă;
3. Conceptualizarea abstractă;
4. Experimentarea activă.
Teoreticienii – analizează problemele profund, asimilează faptele separate din teorii coerente și nu renunță până când lucrurile nu sunt ordonate într-o schemă logică. Ei tind spre perfecțiune, sunt pasionați de teorii, principii, modele și sisteme de gândire, reacționează întotdeauna cu obiectivitate.
Practicienii – sunt tentați de a proba ideile, teoriile și tehnicile pentru a se convinge dacă pot fi applicate în practică. Le place să rezolve rapid lucrurile, să ia decizii practice în rezolvarea tuturor problemelor.
De la o gândire simplă, astăzi, s-a evoluat spre o gândire complexă, spre o gândire sistematică și creativă.
În prezent, în instituțiile de învățământ, se pune cu stringență problema predării și învățării creative, misiunea cadrelor didactice fiind de a abilita tinerii studenți cu competenţe cognitive, afective, valorice, creative. Abordarea sistematică și limbajele informatice, gândirea prospectivă, inovarea și creativitatea sunt metodele de muncă eficientă ale viitorului.
Eficienta apare la intersectia a trei coordonate, aflate permanent în echilibru: ideea, actiunea si rezultatul.
Echilibrul este elementul cheie al acestui triunghi al eficientei. Ideea înseamna a da semnificatie personala învatarii, a urmari un scop, actiunea înseamna capacitatea de a investi în atingerea acelui scop, iar rezultatul este garantia atingerii scopului. Centrarea pe idei si principii duce la o învatare teoretica, centrarea pe actiune duce la pierderea din vedere a scopului, centrarea pe rezultate duce la tehnicizare si pierderea semnificatiei învatarii.
Un alt aspect important al relatiei idee-actiune-rezultat îl constituie dinamica acesteia. Dupa ce o idee a fost transpusa în rezultat prin intermediul actiunii, procesul reîncepe, prin alegerea altor idei, a altor obiective.
A învata eficient înseamna a dori sa atingi un rezultat, pe care îl stabilesti constient drept scop al învatarii si te implici activ în atingerea lui. Reflexia critica asupra alternativelor, actiunea perseverenta, orientarea spre calitate si utilizarea strategiilor metacognitive amplifica rezultatele pozitive ale învatarii eficiente.
UNITATE, SECVENŢĂ, CONTEXT, CADRU DE ÎNVĂŢARE
Ca rezultat al analizei din perspectiva pedagogica a procesului învatarii patru concepte se impun spre a fi luate în considerare: unitatea, secventa, cadrul si contextul de învatare.
Unitatea de învatare reprezinta o diviziune logica a unui continut care urmeaza a fi însusit, împreuna cu ansamblul de deprinderi care este corelat acelui continut. în interiorul unei unitati de învatare sunt cuprinse mai multe subunitati, prin care se realizeaza o achizitie a unui grupajarticulat de cunostinte, a unui comportament, a unei abilitati, a unei deprinderi de învatare. Dintre acestea, cea mai mica subunitate este secventa de învatare.
Secventa de învatare reprezinta rezolvarea unei sarcini de învatare într-un timp dat, cu scopul de a atinge un rezultat. Secventa de învatare începe cu o sarcina de lucru, continua cu îndeplinirea acesteia într-un timp determinat si cu o anumita investitie de resurse, si se finalizeaza, cu un rezultat.
Secventa de învatare include componente si metacomponente. Componentele se obiectiveaza în continut, si ansamblul de metode prin care acesta este transformat în cunostinte, abilitati, comportamente. Metacomponentele se refera la deprinderi de învatare, fie de apreciere si control a efortului si resurselor invesite în învatare, fie de însusire a unor tehnici de învatare.
Contextul sau situatia de învatare reprezinta ansamblul relatiilor dintre agentii învatarii si mediul în care acestea se produc. Prin intermediul acestora învatarea dobândeste o semnificatie particulara pentru educat, ajutându-1 sa vada mai clar aplicabilitatea cunostintelor.
Teoria învatarii situationale promoveaza ideea achizitiei cunostintelor si abilitatilor în contexte care demonstreaza cum pot fi utilizate aceste cunostinte si abilitati în viata reala. Modelul învatarii prin ucenicie le ofera celor care învata posibilitatea de a se implica activ, de a observa, de a se angaja, în contexte semnificative.
Contextul influenteaza nu doar tehnicile de predare, ci si mijloacele didactice. Modelele si simularile folosite pentru predare si învatare reconstruiesc lumea reala în lumea scolii.
. Acest lucru se produce numai când exista o secventa de învatare bine organizata, plasata Diversificarea contextelor de învatare nu produce de la sine dezvoltarea capacitatii de transfer a cunostintelor în contexte noi într-un context semnificativ.
Daca situatiile de învatare sunt complexe si diverse, se realizeaza nu doar achizitii de cunostinte sau abilitati, ci si achizitii ale metacomponentelor.
Cadrul de învatare reprezinta o structura care efîcientizeaza secventa de învatare, aducând un plus de reflexivitate procesului de învatare. Cadrul înglobeaza atât secventa de învatare, cât si contextul în care aceasta se produce.
Cadrul contine o faza de pre-confîgurare a secventei, o faza destinata realizarii secventei de învatare si o faza de reflectie asupra experientelor de învatare.
Cadrul de învatare este un esafodaj care orienteaza gândirea, amplificând în acelasi timp potentialul intelectual al celui care învata. Fazele care premerg sau urmeaza secventei de învatare sunt cele care dezvolta în mod direct metacomponentele, prin constientizarea, exersarea si diversificarea instrumentelor intelectuale.
Cadrul de învatare se fundamenteaza pe ideea de învatare eficienta, fiind orientat catre atingerea rezultatelor într-un context diversificat, care sa permita transferul cunostintelor si abilitatilor în alte contexte. Strategiile metacognitive sunt mai prezente în interiorul cadrului de învatare decât în interiorul secventei sau al contextului luate separat. De asemenea, prin esafodajul care se construieste pentru achizitia cunostintelor, metacomponentele sunt si ele organizate si structurate.
În perioada actuală de dezvoltare rapidă, a schimbărilor și tehnologiilor informaționale, se impune orientarea metodologică a procesului de învățare: de a înzestra pe cei ce învață nu atât cu cunoștințe, cât cu legi, principii, reguli îmbinate cu tehnici de muncă intelectuală, care vor forma împreună structuri complexe și deschise de cunoaștere, adaptabile unei învățări permanente.
Este deosebit de important, ca să fie urmărită dezvoltarea capacităților de învățare: cei ce studiază trebuie învățați cum să învețe, trebuie pregătiți pentru a putea și a dori să învețe, iar pentru eficiența învățării, este decisivă organizarea conținuturilor de învățare pe baza logicii didactice.
BIBLIOGRAFIE
1. EŢCO, C., DAVIDESCU, E. Învățarea eficientă: Ghid metodologic pentru studenții anului I. – Chişinău: Bons Offices SRL, 2010.
2. Constantin Cucoş -,,Psihopedagogie’’,Ed.Polirom,1998;
3. Gagne, R. (1975) - Conditiile învatarii, EDP, Bucuresti.
4. Jinga, I. si Negret, I. (1994) - Eficienta învatarii, Editis, Bucuresti.
5. Neacsu, I. (1990) - Instruire si învatare, Editura stiintifica, Bucuresti.