Perspectivă antropologică
Studiile moderne asupra copilăriei au fost începute prin descoperirea, în istoria mentalităților (Aries, 1962), a momentului de apariție a copilăriei ca clasă socială, când cultura europeană occidentală pune copiii „în carantină” față de lumea adulților (copiii se ocupă cu jocul și educația, adulții cu munca și responsabilitatea economică). „Din afară”, copiii sunt văzuți ca persoane care încă nu au atins un statut juridic și economic deplin în societate, persoane incapabile politic, intelectual, sexual sau economic. Sociologia actuală a copilăriei, conștientă de ignorarea cunoașterii acestei resurse, încearcă să compenseze lipsa prin construirea unei „înțelegeri” și „respect” ale copilului și copilăriei care să modifice raportarea la acestea la fel cum feminismul a modificat raportarea la femeie. Copiii sunt definiți, în peisajul social actual, ca „sector” al societății ceea ce presupune că procesele relaționale intergeneraționale înseamnă desprinderea teoretică a copiilor de familii și considerarea lor ca grup social, cu interese proprii în evoluția socială, instituțională, economică și istorică (Mayall, 2013).
Copiii au fost definiți, din punctul de vedere al analizei sociale, atât ca resursă – ca posesiune de valoare a adulților, care contribuie la bunăstarea economică a familiilor și societăților sau ca investiție pe termen mediu sau lung a societății – cât și ca povară și cost, suportat de familii dar mai ales adel femei. Odată cu includerea în politica internațională a noțiunilor referitoare la drepturile copiilor (prin convenția ONU din 1989), discuțiile referitoate la copilărie tind să includă drepturile, puterea și capacitățile copiilor.
*
Perspectiva antropologiei copilăriei
Studiile socio-antropologice asupra copilăriei diferențiază mai multe culturi ale copilăriei, variabile în epoci și spații deosebite. În spațiul societății românești, copilăria a fost teoretizată atât ca tip de cultură globală (cultura română a fost definită în studiile de filosofie a culturii drept „cultură a copilăriei” sau „cultură copilărească” – Blaga, 1944), cât și ca tip cultural-social al copilului. Descrierea, cunoașterea copilului și copilăriei nu pot fi separate, în societatea românească, de cunoașterea culturii rurale, căci acest spațiu este spațiul predilect nu numai al culturii de tip copilăresc (naiv-mitologic), ci și al copilăriei ca atare. În zonele culturii țărănești, categoriile sociale sunt puternic precizate: oamenii nu sunt oameni, ci sunt oameni într-un anumit fel, fundamental deosebit – femeia de bărbat, tânărul de bătrân sau copilul de omul mare .
Socializarea și instanțele sale în mediul sătesc
Societatea românească tradițională și modernă este una dominată de cultura populară. Satul este, din punctul de vedere al morfologiei culturii, un spațiu favorabil dezvoltării culturii copilărești. El este locul manifestării intuitive a persoanei, locul poveștii și mitului, al legăturilor directe și al continuității, trăsături specifice copilăriei. Spațiile și instituțiile de manifestare socială a copilului sunt familia, vecinătatea, grupul de vârstă și obștea, adică întregul spațiul social. Rolurile familiale (de filiație sau fratenitate) sunt completate de roluri sociale importante, precum cel de practicant al unor forme de cult sau a unor rituri specifice, care nu pot fi preluate de către alt grup social și fără de care comunitate poate fi în pericol. Activitățile specifice combină acțiuni specifice de învățare socială cu acțiuni lucrative (productive) sau ordonatoare (administrative). Principalele tipuri de activitate specifice copilăriei sunt jocul, munca și povestea.
Copilăria nu este numai o etapă separată, prin rituri de trecere sau alte tipuri de praguri sociale de celelalte vârste, ci și un mod de existență socială și un tip cultural de sine-stătător. În societatea tradițională românească, copiii nu sunt adulți în devenire, cu actori sociali și generatori de cultură cu moduri de expresie și tipuri de activitate specifice. Cunoașterea corectă a culturii copilăriei și compararea ei cu stereotipurile maturității asupra copilului și copilăriei poate sprijini rezolvarea unor probleme legate de interdependența dintre generații precum conflictul sau comunicarea între generații, crizele de identitate, probleme ale educației (analfabetismul funcțional).
Conservatorismul mediului rural românesc, anume continuitatea între trecutul foarte îndepărtat și prezent, este unică în Europa, după opiniile savanților sau ale călătorilor (Hurley). Omul tradițional nu cunoaște diferența între intimitatea familială și viața publică; el se raporta direct și în întregime la lume, înțeleasă deopotrivă ca adunare a oamenilor (societate), ordine a naturii cosmice și lege divină. Familia era prima lume, cea mai mică, pe care copiii o deprindeau întâi. Se lega de mamă și mâncare, de casă, de locurile curții și uliței, de frați și surori, de animale, de tată și muncă, de rubedenii și de morți. Diferența între familie și sat era una graduală, nu de esență.
Familia românească ține în ea ceea ce regăsim și în familia antichității greco-romane: locul, adică, gospodăria, cu pământul din vatra satului, dar și cu cel din moșie; casa cu obiectele sale, utile și frumoase în același timp; animalele, de toate felurile (păsări, albine, râmătoare, de muncă, de lapte, de pază sau numai „de pe lângă casă”); și oamenii, copiii și părinții, numai arareori doar soții, izolați în pereche fără urmași.
În cultura tradiţională, familia era principalul actor educativ. Instituţiile profesionale de educare sunt lipsite de tradiţie în societatea românească – de aceea şi obiectivarea criteriilor de educare a copiilor (inclusiv a sancţiunilor care li se aplicau) lipseşte. Şcoala se „bucura” nu numai de neîncrederea populaţiei, dar şi de condamnarea cărturarilor. O mărturiseşte Constantin Beldie, care arăta că este periculos să te limitezi „numai pe învăţătura pasivă şi uniformizatoare a şcolii, cum şi pe diplomele ei” şi că cea mai bună educaţie, singura care dă roade este „aceea pe care ţi-o agoniseşti tu singur” (adică în lipsa instanţelor educative extrafamiliale). Cine se sprijină numai pe şcoală „îşi depravează propria lui fiinţă omenească, fiindcă îşi nesocoteşte singurul element activ şi eficient pentru depăşirea omului prin sine însuşi: dorinţă şi setea lui de nestins în a cunoaşte (...) fiindcă şcoala, cu programele ei inerte şi cu profesorii ei funcţionari nu stârneşte, ci adoarme această dorinţă şi această sete firească a copilului, a adolescentului, a tânărului” (Majuru, 2006: 201). O afirmase, mai apăsat, şi Simion Mehedinţi (1919) care spunea că şcoala, în loc să continue educaţia părintească, care integra copilul în comunitate prin muncă, este mai degrabă „un mijloc administrativ de a schilodi creierul copiilor” (Mehedinți Soveja, 2006: 160) sau „arta de a privi lumea pe hârtie” (ibidem: 172): „acasă, copilul lua parte, cu toată fiinţa lui, la tot ce făceau părinţii; iar şcoala, gândindu-se la examene, leapădă mai mult de jumătate din sarcină şi lasă la voia întâmplării tocmai ceea ce face preţul omului – caracterul; iar din cealaltă jumătate, zvârle mai toată intuiţia vie a muncii, înlocuind-o cu cea moartă (pasivă) a simplei vederi a lucrurilor ori a povestirii despre ele: intuiţie de vorbe – adică slăbănogirea înadins a minţii!”(ibidem: 161).
Principalele instrumente ale educaţiei tradiţionale, desăvârşie în şi prin familie, sunt munca, jocul şi povestea.
În mediul rural, copiii erau crescuți în neam, între părinți și frați, bunici și verișori, și în obște, între vecini și neamuri. Ei nu erau mărginți, închiși în locuri rezervate, sub supravegherea adulților specializați (așa cum se întâmplă astăzi), ci erau mereu prezenți în lumea care era deopotrivă a lor, ca și a adulților, așa cum era deopotrivă a femeilor, ca și a bărbaților, a oamenilor, ca și a lui Dumnezeu. Își aveau chiar propriul lor sacerdoțiu – al Caloianului sau al Paparudei, divinități ale ploii care trebuiau adesea invocate în vreme de secetă pentru a se salva rodul ogorului – și numai ei știau și puteau să îl săvârșească. Uneori, era aduși, cei mai buni dintre ei, în pricinile publice ale reglementării proprietății. Se spun multe despre bătaia copiilor în societățile tradiționale, dar nu se adaugă nimic despre rostul bun și despre prestigiul pe care copilul bătut la statornicirea unui hotar îl va dobândi în fața comunității, în fața căreia va fi singurul chemat și crezut când va mărturisi încălcarea învoielii. Bătaia pe care copiii o dau celor mari în prima zi după pragul de an nou, cu nuielele înflorite, este singura aducătoare de sănătate și belșug. Copiii erau importanți în satul tradițional, nu numai ca promisiune de maturizare, ci și în sine. Așadar, copilăria la sat era trăită, recunoscută și celebrată ca atare. În lumea urbană, atât de avansată istoric, economic, civilizațional, copilăria nu mai este trăită aproape deloc.
Bibliografie:
Blaga, L. (2018). Trilogia culturii. București: Humanitas
Mayall, B. (2013). A History of the Sociology of Childhood. London: Institute of Education Presss
Majuru, A. (2006). Copilăria la români. București: Compania
Mehedinți Soveja, S. (2006). Altă creștere – școala muncii. Craiova: Ed. Axia