Abordarea individualizată a copilului cu cerințe educaționale speciale se referă la politicile și practicile educaționale orientate spre identificarea și valorizarea punctelor forte ale copiilor.

Această viziune implică trecerea de la o abordare deficitară, care pune accentul pe probleme și patologii, la abordarea din perspectiva a ceea ce poate si reușește mai bine individul.

Din punct de vedere istoric, sistemele care lucrează cu copiii au pus accentul pe furnizarea eficientă de servicii, concentrandu-se pe ceea ce e în neregulă cu copilul și mai puțin, sau deloc, pe ceea ce poate. Astfel au luat naștere sisteme de protecție și ingrijire punitive și stigmatizatoare în abordări.

O revizuire a literaturii de specialitate sugerează că abordarea individualizată este o viziune filozofică generală, care este aplicată in domeniile de bază ce vizează copilul și necesitățile lui, inclusiv in educație, și aplicarea căreia este in beneficiul copiilor prin:

• influențarea gradului de implicare a lor in programele/serviciile de suport;

• creșterea eficacității intervențiilor și crearea rețelelor de sprijin multidisciplinar;

• implicarea și responsabilizarea familiilor in valorificarea punctelor forte ale propriilor copii.

Abordarea individualizată este strans legată de principiul respectării interesului superior al copilului, ceea ce presupune că toate intervențiile care vizează copilul se vor face cu luarea în considerare a ceea ce este esențial in beneficiul copilului.

Conceptele de bază aferente acestei abordări sunt:

• identificarea și intervenția timpurie,

•abordarea holistică,

•centrarea pe copil.

a) Identificarea și intervenția timpurie

În contextul dezvoltării educației incluzive și a diferitelor modele de incluziune a copiilor cu cerințe educaționale speciale, un rol extrem de important îl au identificarea și intervenția timpurie.

Identificarea se referă la detectarea unor probleme, reale sau potențiale, privind dezvoltarea copilului de la cele mai mici varste (probleme comportamentale, de dezvoltare emoțională, intelectuală). Subiectul se referă la detectarea precoce a debutului timpuriu al acelor indicatori care induc ideea existenței unor tulburări sau deficiențe în dezvoltarea copilului.

Identificarea timpurie atrage după sine necesitatea intervenției timpurii, care presupune crearea conexiunilor între furnizorii de servicii cu responsabilități în abordarea și asigurarea dezvoltării copiilor. Intervenția timpurie este definită ca un sistem de servicii medicale, sociale și psihopedagogice oferite copiilor pentru identificarea, evaluarea și asistența tulburărilor de dezvoltare și a riscurilor de apariție a acestora, in vederea stimulării dezvoltării fizice, motorii, senzoriale, inclusiv a vederii și auzului, dezvoltării cognitive, comunicative, sociale, psiho-emoționale și a celei adaptive.

Intervenția timpurie trebuie să inceapă, în mod evident și natural, în familie, interacțiunea dintre părinți și copil fiind extrem de importantă.

La fel de importantă este considerată experiența părinților în îngrijirea copilului, precum și sprijinirea părinților pentru a asigura sănătatea și siguranța copilului.

Din această perspectivă, intervenția timpurie este un sistem conceput pentru a sprijini modelele familiale de interacțiune care promovează și determină buna dezvoltare a copilului.

În accepțiunea Agenției Europene pentru Dezvoltarea Educației Speciale, intervenția timpurie este un complex de servicii/resurse pentru copiii mici și familiile lor, de activități/măsuri realizate cu scopul de a sprijini copilul/familia.

În aceeași ordine de idei, Asociația Europeană de Intervenție Timpurie constată că intervenția timpurie se constituie din diferite activități destinate asigurării dezvoltării copilului și sprijinirii părinților, care sunt efectuate în mod direct și imediat după determinarea statutului și nivelului de dezvoltare al copilului.

Deși există mai multe definiții emise de diferite entități, esența lor este aceeași: identificarea de la vârste cât mai timpurii a problemelor în dezvoltarea copiilor este crucială și sistemele trebuie să intervină, la fel de timpuriu, prin oferirea unei game largi de servicii de sprijin.

Suportul este necesar de la primele etape de viață a copiilor cu tulburări de dezvoltare sau cu risc de apariție a acestora, iar implicarea părinților, familiei și a mediului în care se află copilul în intervenția timpurie trebuie să devină o normă de acțiune în abordarea copiilor și a necesităților lor.

Elementele de bază ale intervenției timpurii

1. Există un cadru comun de acțiune pentru toate componentele sistemului de intervenție timpurie.

2. Integrarea și coordonarea la toate nivelurile este evidentă. Aceasta presupune evaluări interdisciplinare, evaluări pentru planificarea intervențiilor, elaborarea și implementarea planurilor de intervenție comprehensive și integrarea la nivel de sisteme.

3. Incluziunea și participarea copiilor și a familiilor în programe și activități comunitare este maximală.

4. Procedurile de identificare timpurie sunt elaborate și puse în aplicare.

5. Se efectuează evaluări periodice pentru colectarea/analiza feedbackului.

6. Promovarea intervențiilor timpurii ține cont de diferențele culturale, contextuale.

7. Intervențiile se bazează pe dovezi.

8. Sistemele recunosc interdependența tuturor componentelor intervenției timpurii și mențin această perspectivă.

Identificarea şi intervenția timpurie devin extrem de importante în abordarea copiilor cu dizabilități, deoarece constituie punctul de pornire în proiectarea și realizarea tuturor demersurilor ulterioare pentru abilitarea lor. Pentru mulţi copii, identificarea dizabilităţii şi direcţionarea către serviciile competente se face abia după intrarea în sistemul de învăţămant. Această abordare a intervenției timpurii este, în cele mai multe cazuri, unilaterală, deoarece nu se asigură multidisciplinaritatea intervenției, copiii cu dizabilități avand nevoie, în egală măsură, de serviciile medicilor, psihologilor, pedagogilor, asistenţilor sociali, kinetoterapeuţilor, orecum și a altor terapeuți.

Lipsa mecanismelor explicite și a serviciilor pentru depistarea şi intervenţia timpurie, precum şi lipsa resurselor umane şi materiale, afectează şansele de recuperare ale acestor copii, iar depistarea tardivă exclude şansele de intervenţie timpurie – cea mai eficientă formă de răspuns la situaţia copiilor cu dizabilități.

b) Abordarea holistică

De rând cu identificarea și intervenția timpurie, un alt concept derivat din principiul individualizării este abordarea holistică, însemnand, la modul general, o viziune potrivit căreia personalitatea umană este considerată un construct multidimensional, bio-psiho-social, cu multitudinea de aspecte/fațete ce rezultă din această abordare:

- materiale și imateriale,

- conștiente și inconștiente,

- raționale și iraționale.

Contextualizată în invățămant, abordarea holistică presupune adoptarea unui model de educație care, adițional la componenta tradițională, academică, țintește dezvoltarea personalității copilului ca un tot întreg – cu emoții, abilități sociale, credințe spirituale, participare comunitară și inserție socială generală.

Abordarea holistică în educație se bazează pe premisa că fiecare persoană își găsește identitatea, sensul și scopul în viață prin legăturile cu comunitatea, cu lumea naturală și cu valorile spirituale.

Această viziune (deși nu foarte nouă, dar modernizată) este tot mai frecvent abordată atat de factorii de decizie din educație, cat și de practicieni, pornind de la carențele educației: sistemele educaționale actuale nu garantează, în mod neapărat, un adult bine echilibrat și sănătos pe toate planurile, chiar dacă rezultatele lui școlare arată că a studiat toate materiile.

În special, psihologii insistă asupra faptului ca modelele educaționale să ia în considerare persoana ca întreg și să contribuie la dezvoltarea, perfecționarea fiecărei părți a acestui întreg.

Raționamentele de bază în susținerea acestei aserțiuni sunt următoarele:

• Emoțiile au impact asupra învățării. Creierul este un organ complex care nu poate fi fracturat în părți și bucăți separate. Un copil care se simte încrezător și sănătos va fi mai în măsură să audieze o prelegere sau să însușească un material nou, dacă starea emoțională a lui la momentul învățării este echilibrată.

• Învățarea nu se referă doar la achiziționarea de cunoștințe. Procesul de învățare nu poate să însemne doar memorarea unor concepte, fapte. Cunoștințele trebuie să fie aplicate la viața reală, în care există și alte concepte, fapte.

• Sănătatea emoțională este crucială pentru succesul învățării. În cea mai simplistă explicație, succesul înseamnă că un individ poate interacționa cu mediul într-un mod semnificativ și util. În cazul apariției unor probleme emoționale (depresie, anxietate, etc.), este afectată capacitatea persoanei de a-și manifesta competențele.

• Creativitatea este necesară pentru inovare. Creativitatea nu poate fi exprimată decât dacă starea de spirit a individului este de așa natură încat va fi capabil să aplice cunoștințele într-un mod inovator.

• Inspirația conduce dorința de a afla mai multe. Inspirația este un sentiment care îi motivează pe copii să investigheze lucrurile în profunzime. Atunci când o temă/materie inspiră pe cineva să facă propriile cercetări, aceasta va consolida procesul de învățare.

Totuși, o persoană care nu se simte bine din punct de vedere emoțional nu va avea inspirație pentru lucruri noi, necunoscute, complexe, etc..

• Pozitivismul promovează productivitatea. Sentimentele pozitive determină starea de bine, care promovează/contribuie la o mai bună concentrare, care, la rândul ei, duce la creșterea productivității.

Cu cât mai pozitivă este persoana, cu atat are mai multe oportunități de învățare!

• Depresia reduce capacitatea de învățare. Această stare are influențe puternice asupra încrederii, inspirației și creativității. Din aceste considerente, pedagogii trebuie să urmărească starea copiilor și să re-seteze procesul de învățare, ținand seama de tulburările emoționale ale copiilor.

• Există niveluri de inteligență. Aplicarea teoriei inteligențelor multiple este cea mai evidentă demonstrație a abordării holistice a învățării.

Din acest motiv, cei care furnizează educația trebuie să țină cont de toate tipurile de inteligență în organizarea/realizarea actului educațional.

• Perspectiva individului asupra lumii înconjurătoare este colorată de bunăstarea emoțională. Percepția individuală este o componentă crucială a succesului.

Dacă un individ nu se poate vedea pe sine ca pe cineva care poate oferi ceva și altora, cunoștințele/competențele achiziționate în procesul de învățare nu se vor reproduce în nici un scop tangibil.

• Conectarea vieții reale, cunoștințelor și emoțiilor face ca învățarea să fie mai semnificativă.

Învățarea ca proces nu are loc într-un vid: este mult mai probabil ca un copil să fie mai motivat să învețe atunci când vede cum conceptele și valorile învățate îi influențează viața într-un mod semnificativ. Aceasta este o precondiție și pentru conținutul programelor/curriculum-urilor.

c) Centrarea pe copil

Centrarea pe copil vizează abordarea potrivit căreia în toate intervențiile ce vizează copilul, cerințele individuale, interesele, preferințele, alegerile etc. vor fi prioritare și vor guverna toate acțiunile adulților în raport cu copilul, iar acțiunile adulților vor fi adaptate la nivelul de dezvoltare și punctele forte ale copilului.

Cu referire la educație, învățarea centrată pe copil presupune o gamă largă de programe educaționale, experiențe de învățare, abordări instructive și strategii de suport educațional orientate spre satisfacerea nevoilor, intereselor, aspirațiilor copiilor.

Pentru a realiza acest obiectiv, instituțiile de învățămant și personalul didactic au la dispoziție o multitudine de metode de la modificarea tehnologiilor de predare-invățare-evaluare pană la modificarea integrală a conținutului învățării.

Fiind folosit pe scară largă, termenul centrarea pe copil este, deseori, aplicat neadecvat în practica educațională.

Există cateva principii directoare în acest sens, care clarifică esența conceptului:

• Toți copiii au dreptul la o educație care îi ajută să crească și să se dezvolte la maximum. Această premisă de bază este însăși esența conceptului centrării pe copil.

• Fiecare copil este un individ unic și special.

Respectiv, educația trebuie să țină seama de unicitatea copiilor, să țină cont de vârstă, potențial, temperament, stil de invățare, etc..

• Copiii sunt participanți activi la propria lor educație și dezvoltare.

Aceasta presupune că ei ar trebui sa fie implicați în toate procesele aferente actului educațional care îi vizează. Sugestiile copiilor, preferințele, stilurile de învățare și interesele sunt luate în considerare în planificarea și implementarea practicilor educaționale.

Preocuparea pentru bunăstarea copiilor pe roate domeniile de dezvoltare este tot mai evidentă și atestă o conștientizare tot mai accentuată de către publicul larg.

Învățarea centrată pe copil a apărut, cel mai probabil, ca răspuns la abordări tradiționale “centrate pe școală”, deoarece instituțiile sunt deseori organizate și gestionate în moduri care funcționează bine organizațional, dar care ar putea să nu reflecte cele mai eficiente modalități de educare a copiilor.

 

De partea cealaltă, centrarea pe copil implică organizarea educației într-un mod în care copilul devine subiect al învățării: i se oferă oportunități de a conduce activități de învățare, de a participa activ la discuții, de a proiecta propriile trasee și moduri de învățare și a explora subiecte care îl interesează, etc.. Învățarea centrată pe copil presupune re-setarea procesului, dar și a mediului educațional.