În literatura de specialitate, pe lângă competenţele de bază ale cadrelor didactice sunt evidențiate o serie de calităţi personale ale acestora, care urmează să fie formate prin experientă şi o educaţie profesională adecvată.  Noua calitate a raporturilor afective care se stabilesc între profesor şi elevi în învăţământul contemporan, de natură să evite traumele psihice sau apariţia complexelor de inferioritate, solicită profesori care să dețină trăsături de personalitate, cum sunt: autoritate reală (dobândită prin profesionalism, moralitate, flexibilitate, consecvenţă), nu impusă prin diferite forme de  constrângere; tact pedagogic; permisivitate.   

Eficienţa predării este apreciată în funcţie de măsura în care un profesor reuşeste să trezească motivaţia elevilor săi pentru problemele propuse spre studiu şi pentru disciplina de învăţământ predată. Semnul major al vocatiei pedagogice îl reprezintă puterea profesorului de a trezi în rândurile elevilor motivaţii puternice de învăţare pentru disciplina pe care o predă. Această capacitate de motivare a elevilor corelează, de cele mai multe ori, cu anumite structuri de personalitate ale profesorilor. 

 

Profesorii cu personalităti afectuoase, înţelegători si prietenoşi, înclinaţi să distribuie mai multe laude şi încurajări, să fie mărinimoşi (opuşi profesorilor caracterizaţi prin atitudini distante, egocentrism şi mărginire), prin însăşi aceste calităti, îi stimulează pe elevi să depună un volum mai mare de muncă, să fie mai creativi, să dorească s ă se identifice cu asemenea profesori, pe care ajung să-i îndrăgească şi, printr-un“impuls afiliativ” incontient, ajung să fie atraşi de disciplina pe care aceştia o predau.

Profesorii caracterizaţi prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni sistematice (opus  celor cu personalitate şovăielnică, neglijentă, lipsită de planificare) s-au dovedit a fi mai stimulativi pentru acei elevi care sunt dominaţi de “impulsul de autoafirmare”, de dorinta de a atinge un statut social, de a obtine succesul şcolar ; ei inspiră elevilor siguranţă si le induc certitudinea că au un profesor capabil să-i conducă spre reuşita sigură, reduc anxietatea.

Profesorii caracterizaţi prin entuziasm pentru disciplina pe care o predau, cu firi imaginative, capabili să întreţină la lectiile lor o atmosferă de “efervescenţă intelectuală” reuşesc să inducă elevilor sentimentul importanţei materiei predate, curiozitatea, interesul şi, în cele din urmă,   să-i motiveze, prin valorificarea maximală a “ímpulsului cognitiv” existent, în mod normal, în orice fiinţă umană. 

Alte calităţi necesare ţin de nivelul de cultură al profesorului, cerut de responsabilităţile culturale şi sociale  în societatea contemporană:

• capacitatea de a dialoga;

• capacitatea de a informa obiectiv şi de a comunica cu uşurintă;

• atitudinea critică şi non-dogmatică;

• virtuţi civico-democratice.

 Evoluția tehnologiei contemporane îi impune profesorului să-şi dezvolte o serie de calităţi personale, cum sunt:

• stăpânirea noilor tehnici și tehnologii de comunicație;

• capacitatea de a inventa noi modalităţi de utilizare a acestor tehnici;

• capacitatea de a  le inova (de a propune ameliorările necesare).

Funcţia stiinţifică a profesorului contemporan implică dezvoltarea unor noi calităţi şi atitudini:

•  cunoaşterea logicii şi a structurii disciplinei pe care o predă; • promovarea spiritului ştiinţific;

• propagarea culturii stiintifice.

Etica profesională şi cerinţele de a se autoperfectiona continuu impun:

• capacitate de autoorganizare;

• mentalitate deschisă şi disponibilitate de a observa şi studia comparativ diferite sisteme şi practici scolare din lume;

• atitudine experimentală, în vederea perfecţionării continue a metodologiei şi a stilului personal de predare;

• aşezarea intereselor copiilor încredinţaţi spre educaţie deasupra oricăror alte interese. Toate aceste calităţi necesare unui profesor sunt de natură să sugereze faptul că profesia didactică solicită persoane atent selecţionate şi care vor avea nevoie de o îndelungată perioadă de formare profesională şi ca personalitate.

Pregătirea iniţială a profesorilor în vederea formării competentelor cerute de profesia didactică se realizează treptat,  prin parcurgerea succesivă, după o anumită logică pedagogică, a unor programe educative, organizate sub forma mai multor module: psihologia educaţiei, pedagogie generală, didactica disciplinelor de specialitate, sociologia educaţiei, managementul clasei de elevi, instruire asistată de calculator, practica pedagogică.

Modulele de pedagogie generală reprezintă aşadar doar o parte a unui program de pregătire iniţială a viitorilor profesori. Ele vizează formarea atitudinii profesionale şi crearea bazei orientative necesare pentru șase categorii de competenţe. Astfel, la sfarşitul cursurilor si seminariilor de pedagogie generală, absolvenții, viitoare care didactice vor fi capabili:

1. să probeze însusirea instrumentelor intelectuale si a atitudinilor necesare perfectionarii continue a propriei activitaţi pedagogice prin:

♦ utilizarea corectă a instrumentelor conceptuale specifice ştiintelor educaţiei în interpretarea unor lecturi de specialitate şi exprimarea unor puncte de vedere personale cu privire la educaţie; ♦ identificarea cu uşurinţă a domeniului problematic în care se încadrează o problemă pedagogică întâlnită, pentru a consulta sursele bibliografice cele mai potrivite; ♦ formularea unor concluzii corecte pe marginea unor cercetări în domeniul educaţiei prin:  interpretarea corectă a studiilor experimentale;  interpretarea studiilor descriptive; conceperea corectă din punct de vedere metodologic a unei cercetări pedagogice personale

2. sa comunice eficient cu elevii, colegii si părintii:  folosirea unor modalităţi variate de a transmite elevilor mesaje privind importanţa şcolii si a activităţilor desfăşurate în şcoală;  stimularea preocupării elevilor de a-şi propune obiective de învăţare pe termen lung, care sa-i ajute să se dezvolte intelectual, social si moral; ♦ coordonarea eforturilor cu cele ale celorlalti profesori, pe baza unei viziuni  pedagogice şi a unui limbaj pedagogic comune ; ♦  utilizarea unor strategii variate de comunicare cu părinţii. ♦ analiza pertinentă, din punct de vedere pedagogic, a diferite tipuri de rapoarte de activitate şi planuri de acţiune educativă.

3. să planifice activităţile pe care urmează să le desfăşoare cu elevii prin: ♦ identificarea obiectivelor instruirii; alegerea obiectivelor adecvate, operaţionalizarea obiectivelor care vor fi propuse elevilor; ♦ analiza sarcinilor de învăţare necesare pentru atingerea fiecărui obiectiv prin utilizare unei tehnici de analiză adecvate (analiza comportamentală, analiza conţinutului de invăţare, analiza proceselor mintale specifice implicate in realizarea unui obiectiv); ♦ conceperea modalităţilor în care vor crea şi vor menţine în sala de clasă un climat productiv de învăţare (managementul clasei de elevi); ♦ conceperea strategiilor de combatere a actelor de indisciplină;  ♦ stabilirea modalitătilor de tratare diferenţiată a elevilor cu nevoi educative speciale.

4. să aleagă si să utilizeze strategii de instruire adecvate pentru: ♦ sprijinirea elevilor în a învăţa un nou material prin: folosirea metodelor expozitive,  promovarea învăţării prin descoperire,  promovarea învăţării depline (mastery learning),  încurajarea invăţării cooperative,  utilizarea instruirii asistate de calculator.  ♦ sprijinirea elevilor în a prelucra intelectual ceea ce au învăţat prin: adresarea de întrebări;

conducerea discuţiilor în clasă; încurajarea predării reciproce. ♦ sprijinirea elevilor în a utiliza ceea ce au învătat prin: activităti aplicative desfăşurate în clasă; recomandarea temelor pentru acasă; implicarea elevilor în activităti creative.

5. să evalueze ceea ce au învăţat elevii prin: ♦ conceperea unei strategii de evaluare prin: identificarea domeniilor care urmează să fie evaluate; selectarea sarcinilor adevate; verificarea gradului de fidelitate, validitate, standardizare si utilitătii practice a evaluării; construirea si administrarea probelor de tip creion hârtie; construirea şi administrarea instrumentelor de evaluare a performanţelor; determinarea procedelor de stabilire a scorurilor obţinute de elevi; ♦ utilizarea diferitelor forme, metode si instrumente care pot fi folosite în evaluarea progresului şcolar; ♦ conceperea modalităţilor de evaluare adecvate pentru diferite scopuri: utilizarea evaluării pentru a înlesni învăţarea în clasă; utilizarea evaluării pentru a provoca auto-controlul; utilizarea evaluarii pentru a stabili dacă elevii au realizat obiectivele instruirii.

6. să creeze diferite tipuri curriculum si documente curriculare prin: definirea intenţiilor; studiul populaţiei vizate; definirea căilor şi a mijloacelor; stabilirea modalităţilor de evaluare curriculară.

Bibliografie

Diaconu M., JINGA I. (coord.), Pedagogie, Editura ASE, București, 2004

Gliga, L.(coord.). Standardele profesionale pentru profesia didactică, Ministerul Educației și Crcetării, Bucureşti, 2002