În prezent, în sistemul de învățământ românesc, dreptul la educație al tuturor copiilor și al persoanelor cu dizabilități, deși recunoscut în Constituția României și în Legea învățământului, nu are încă aplicabilitate totală în practică.

Educația este un bun necesar tuturor persoanelor, în special atunci când acestea se găsesc într-o situație specială și au anumite limitări în învățare și participare.

Dacă greșelile și stângăciile reformei educaționale au ca victime generații de copii și adulți care găsesc în școală un factor de presiune și nu un sprijin, pentru persoanele cu dizabilități riscurile se acumulează.

Practic, situațiile determinate de dizabilitate fac ca elevii și tinerii cu diferite limitări în participarea la scoală și în programe educative să fie excluși prin imposibilitatea de a răspunde cerințelor acestora. Deocamdată, școala nu răspunde nevoilor elevilor, ci elevii trebuie să fie apți de a face față cerințelor exprimate de școală.

În prezent, școala românească suferă schimbări, unele dintre acestea insuficient explicate și argumentate. Eeste și cazul procesului de integrare a copiilor cu dizabilități din școlile speciale în școli obișnuite.

Educația specială a străbătut în ultimul deceniu un drum dificil, marcat de încercări și tendințe de integrare în structurile școlare a tuturor copiilor, inclusiv a celor cu dizabilități.

Între politici și practici este însă o diferență marcată de nevoia de experimentare și de informare, atât la nivelul școlilor, cât și la nivelul familiilor și a comunităților locale.

Limitele existente în serviciile educaționale

Deși s-au înregistrat progrese însemnate, nu putem considera că s-a reușit o integrare reală a copiilor în structurile învățământului și în asigurarea dreptului la educație.

Încă există copii care sunt „invizibili”, nu sunt luați în evidență și nu beneficiază de niciun serviciu educațional.

Există familii care nu sunt sprijinite în acest sens, tineri care nu sunt integrați în nicio structură de sprijin educațional și care nu au posibilitatea integrării profesionale.

Există adulți care trăiesc singuri și izolați, fără a beneficia de un sprijin cu valoare formativă și stimulativă.

Încă mai contează doar grupul, clasa, fără să fie valorizat și acceptat copilul, individual, persoana cu nevoile ei specifice.

Dacă școala se adresează încă doar elitelor, premianților și olimpicilor, pe care îi valorizează cu precădere, cultivă în principal competențele intelectuale, concurența și promovează achiziția cunostințelor de ordin academic, aceasta nu poate răspunde nevoilor de bază ale tuturor copiilor.

În același timp, deși sunt o serie de programe de depistare a dizabilității și intervenție timpurie, acestea sunt insuficiente și neacoperitoare asupra realității dizabilității în România.

Deși s-a început din anul 1990, cu un program de integrare școlară a copiilor cu dizabilități, proces sprijinit de societatea civilă prin asociațiile neguvernamentale și beneficiind de sprijinul tehnic si financiar al Reprezentanței UNICEF în România, câtă vreme nu s-au realizat schimbări profunde la nivelul înțelegerii rolului școlii în comunitate și la deschiderea și fexibilizarea curriculumului școlar, rezultatele au fost parțiale și nesemnificative pentru o schimbare reală.

Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități a fost forțată prin măsuri politice în anul 2002 (cerința ca aproximativ 18 000 de copii din școlile speciale să fie distribuiți în școli obișnuite).

Aceste măsuri bine intenționate au făcut însă victime tot în rândul copiilor, pentru că aceștia nu s-au mai regăsit nici în școlile speciale, nici în cele de masă care sunt încă insuficient pregătite pentru a admite accesul copiilor cu dizabilități.

Schimbările necesare în învățământ și în scoală se referă nu numai la politici care trebuie să fie coerente și pozitive, ci și la practicile didactice, la percepțiile sociale ale profesorilor și ale familiilor, dar și ale altor actori din comunitate.

Deși s-au realizat în cadrul Programului Național de Pregătire a Cadrelor Didactice pentru Integrarea Copiilor cu Dizabilități, de către Ministerul Educației în parteneriat cu Rețeaua Națională de Informare și Cooperare pentru Integrarea Copiilor cu Cerințe Educative Speciale (RENINCO) si cu sprijinul UNICEF, un număr de cursuri care se adresează managerilorșscolari, cadrelor didactice, părinților și profesorilor itineranți, realitatea demonstrează că acestea trebuie să devină o prezență permanentă în formarea inițială și continuă a educatorilor.

Accesul limitat la educație al categoriilor neconvenționale, vârstele mici, copiii cu dizabilități severe și/sau profunde, tineri și adulți.

În acest moment, în România se derulează proiecte și programe inițiate de asociații neguvernamentale, dar și de autoritățile centrale și locale care oferă șanse la dezvoltare pentru persoanele cu dizabilități.

Aceste programe sunt insuficiente, nu pot fi considerate politică națională pentru că se referă în principal la copii și neglijează tinerii și persoanele în vârstă.

Chiar referitor la copii cu dizabilități, procesul de integrare educațională și școlară a copiilor cu dizabilități profunde și/ sau severe este doar la început. Unele școli speciale au început să-și identifice rolul și să primească această categorie de copii.

Educația pentru persoanele cu dizabilități, indiferent de vârsta lor, trebuie să fie o soluție de bază pentru integrare socială și pentru valorizare individuală.

În acest sens trebuie înțeles un mesaj deosebit de important: educație nu înseamnă numai educație școlară, iar programele de educație trebuie să fie alternative și adaptate la personalitatea și la abilitățile fiecăruia.