Ce este motivatia?

Succint, putem spune ca este procesul care conduce, ghideaza si mentine comportamentele, de la cele elementare (ex. a mânca) pâna la cele mai complexe, determinând preferinta persoanei pentru anumite actiuni sau comportamente. Psihologia educatiei opereaza diferentierea formala dintre motivatia intrinseca (determinata de dorintele, interesele si preferintele strict personale) si cea extrinseca (determinata, prin impunere, din exterior). Simplu spus, a munci exclusiv pentru bani sau a merge la scoala pentru ca asa cer parintii corespunde unei motivatii predominant extrinseci: performarea unui anumit comportament are ca motiv obtinerea unei recompense sau evitarea unei pedepse.

Educaţia nu trebuie să doară sau să producă suferinţă, ci să placă, să fie de folos, să formeze cetăţeni responsabili, echilibraţi şi motivaţi spre acţiune şi schimbare.

 

A fi motivat înseamnă a acţiona, a tinde spre ceva, a face ceva. Un elev care nu simte nici un impuls sau nici nevoie de a acţiona este un elev nemotivat, în timp ce un elev care este activat sau energizat de a acţiona spre un obiectiv, este considerat un elev motivat. Important este ca elevul să manifeste interes pentru şcoală, să realizeze sarcinile şcolare şi să-şi îndeplinească obiectivele stabilite.

Într-o perspectivă modernă asupra motivaţiei, sunt considerate motivate extrinsec toate acele comportamente care sunt însoţite de sentimentul controlului sau a presiunii exercitate din afara subiectului, în timp ce comportamentele motivate intrinsec sunt cele conduse de voinţa individuală, generate de trebuinţe sau aspiraţii personale şi însoţite de sentimentul autonomiei şi libertăţii.

Pentru a avea succes este necesar să ne formăm un stil de predare învăţare care să motiveze elevii, centrat pe argumentarea utilităţii, stimularea abilităţilor şi competenţelor existente, asigurarea trecerii la acţiune.

În procesul de creştere a motivaţiei elevilor pentru învăţare, fixarea obiectivelor constituie o etapă importantă. Este bine ca profesorii să încurajeze elevii să-şi asume obiective ambiţioase sau să-i convingă să accepte obiectivele pe care aceştia le propun, în funcţie de interesele şi aptitudinile identificate.

Desi motivatia intrinsecă este importantă pentru activitatea umană, cele mai multe activități nu sunt, strict vorbind, motivate intrinsec. Pe parcursul primei copilării și a primei perioade școlare, perioade în care solicitările sociale, rolurile și normele sociale impuse de familie și școala cer copilului să își asume responsabilități pentru sarcini extrinseci, apelul la motivația extrinsecă este cea mai frecventă formă de stimulare a copilului.

Intr-o perspectiva moderna asupra motivației, (Ryan R. M, Deci, E. L., 2000), sunt considerate motivate extrinsec toate acele comportamente care sunt însoțite de sentimentul controlului sau a presiunii exercitate din afara subiectului, în timp ce comportamentele motivate intrinseci sunt cele conduse de voința individuală, generate de trebuințe sau aspirații personale și însoțite de sentimentul autonomiei și libertatii.

Dacă “entuziasmul este electricitatea vietii” (G. Parks, 2005), atunci motivația, în termeni metaforici, reprezintă “electricitatea” care “mișcă motoarele sofisticate” ale învățării în procesul educațional.

Stima de sine are un impact profund pozitiv sau profund negativ asupra motivaţiei şi performanţei şcolare. Oferirea de feedback pozitiv, atitudinea optimistă faţă de elevi, tratarea echitabilă a tuturor elevilor, comunicarea deschisă şi caldă (modul de adresare asupra rezultatelor evaluării, găsirea unui cuvânt bun pentru fiecare elev, chiar şi atunci când acesta creează dificultăţi în clasă), răbdarea, tactul sunt abilităţi importante pentru un profesor care motivează învăţarea elevilor.

Motivația față de învățarea școlară a prezentat interes pentru cercetătorii acestui domeniu din toate timpurile și, în perioada actuală, a devenit o problemă pentru toți cei implicați în actul învățării școlare, mai ales pentru furnizorii de educație care constată o lipsă acută a motivației față de învățarea școlară și caută soluții pentru creșterea ei în vederea atingerii scopului învățării într-o manieră mai eficientă. Crearea motivației învățării în cadrul școlar și crearea unui cadru propice pentru creșterea percepției asupra eficacității în activitățile școlare asigură succesul școlar al elevului, în calitate de beneficiar direct al actului educațional, dar și satisfacția furnizorilor de educație –instituția școlară, cu tot ce implică aceasta, precum și a familiei, în calitate de beneficiari indirecți ai învățării școlare.
          A învăța presupune a asimila cunoștințe, priceperi, deprinderi ca urmare a implicării într-o activitate de învățare. Învățarea se explică drept un proces care presupune participarea individuală a persoanei la „construcția si deconstrucția, destructurarea si restructurarea, integrarea si reintegrarea de structuri cognitive si operaționale” în vederea depășirii limitelor individuale și a progresului personal.

Învățarea școlară drept o  „activitate cu valoare psihologică și pedagogică, condusă și evaluată în mod direct sau indirect de educator, care constă în însușirea, transformarea, acomodarea, ameliorarea, reconstrucția, fixarea si reproducerea conștientă, progresivă, voluntară și relativ interdependentă a cunoștintelor, priceperilor, deprinderilor și atitudinilor „(I. Neacșu, 1999, p. 24).

Învățarea școlară repezintă veriga cheie, centrală a procesului instructiv educativ, alături de predare și evaluare.

Caracteristicile învățării școlare pot fi rezumate astfel (M. Zlate, 1987, I. Neacșu, 1999):

§  are loc într-un cadru instituționalizat, realizate de către agenți umani, specialiști în domeniu, în condiții concrete, stabilind relații atât pe orizontală (elev-elev), cât și pe verticală (elev-profesor);

§  este dirijată din exterior în așa fel încât să devină autodiijată;

§  este reglementată de un context legal bine delimitat (programe, planuri), cu desfășurare graduală, pe secvențe, având finalități clare;

§  caracterul său este formativ și informativ;

§  este dependentă de existența motivației față de acest domeniu;

§  se desfășoară pe termen lung, necesitând timp- necesar, planificat, alocat, consumat;

§  este favorizată de existența resurselor pentru desfășurare, a conținutului, a organizării eficiente prin selectarea strategiilor specifice (metode, procedee, tehnici);

§  se supune normelor psihopedagogice;

§  are feedback concret prin utilizarea criteriilor de învățare.

Perspectiva didactică prezintă o triplă ipostază a învățării școlare, fiind studiată ca proces, produs și condiție a  învățării. Din perspectivă procesuală, învățarea școlară reprezintă o succesiune de acțiuni, operații, stări, transformări ce modifică structurile cognitive, mentale a modului de percepere și exprimare a realității, dar și în comportamentul subiectului învățării (elevul). Ca produs, învățarea aduce efecte materializate prin schimbări din punct de vedere cantitativ și calitativ, care capătă permanență și stabilitate, concretizate prin cunoștințe, priceperi, deprinderi, comportamente.

Prin implicare în acest proces al învățării școlare au loc transformări la nivelul cunoașterii sistematice, se produc achiziții de fapte, abilități, metode care pot fi aplicate și în alte contexte, realizări de sensuri, semnificații și, mai ales, competențe superioare de comprehensiune, interpretare și reinterpretare a realității în acord cu personalitatea și nevoile celui care învață. Transformările se produc la toate nivelurile și contribuie la dezvoltarea armonioasă a individului.

Una din caracteristicile învățării școlare este dependența de motivația pentru acest domeniu.

În această direcție se naște, în primul rând, o întrebare: „De ce este necesară motivația în învățare?/ Care este rolul ei (al motivației) în acest domeniu?”. Este necesar ca, înainte de toate, să fie înțeles acest rol, această necesitate pentru ca apoi să fie găsite soluții prin care să fie favorizată, stimulată, potențată motivația față de învățarea școlară. Trebuie avut în vederea faptul că „slujba” de elev presupune angajarea în activități de învățare la randament maxim și finalizarea lor fără a se da bătuți și, totodată, a depune efort în confruntarea cu probleme, eșecuri, urmărind progresul și, în niciun caz, renunțarea sau abandonul în soluționarea lor.

Școala, în calitate de furnizor al cadrului specific învățării școlare, se așteaptă să lucreze cu elevi motivați, dispuși și deciși să urmărească succesul/progresul, iar aceste așteptări sunt de multe ori neatinse. Chiar dacă practică arată că există și elevi/studenți care sunt dornici să învețe și depun efort în această direcție, în mod cert, aceasta nu este o generalitate, ci se observă o demotivare crescândă în domeniu. Dacă pentru unii, motivația există și contribuie la atingerea scopurilor propuse, pentru alții motivația scade gradual, în timp ce pentru alte categorii, este inexistentă.

Având rol specific în declanșarea acțiunii, orientarea acesteia către scop, intensificarea și persistența dorinței de realizare, motivația implică, în plan școlar, ideea de mișcare, de generare a unei energii care împinge către acțiune și care ajută la finalizarea sarcinilor.

Motivația școlară are drept fundament expectanțele și  valorile elevului- expectanțe legate de învățare și de propriile abilități și valorile care o susțin: școala, disciplinele de studiu, sarcinile de îndeplinit și scopul/scopurile lor.

Acceptând că sfera comportamentelor în învățare are multiple motivații, devine necesar sa evidențiem și complexitatea mecanismului motivațional al învățării.

Motivele care declanșează învățarea pot fi:

§  de natură intrisecă- din însuși conținutul activității

§  de natură extrinsecă- factori sau elemente externe care dinamizează activitatea de învățare

§  motive stimulatorii: lauda, aprecierea obiectivă, încurajarea, relații socio-afective pozitive

§  motive inhibitive: teama de eșec, situații contradictorii, pedeapsa, acuza, indiferența, aprecierea subiectivă, monotonia

§  motivație înaltă, medie sau scăzută, raportat la gradul de gradul de implicare în sarcină, statutul, situația de învățare în care se regăsește subiectul învățării

§  motive adaptative- de semn pozitiv

§  motive dezadaptative- de semn negativ

Scopurile învățării au la bază o altă serie de motive, prezentate anterior, de tipul: cognitive, profesionale, social-morale, individuale (personale), materiale, relaționale. Conținuturile motivaționale ale învățării sunt complexe, nuanțate, având legătură directă (sau mai puțin directă) cu scopul învățării, cu conotație valorică temporală și orientativă variată. Dinamica lor are în vedere genul, vârsta subiecților, dar și aprecierea pe care activitatea de învățare  o capătă pentru contextul lor de viață.

Învățarea școlară este condiționată de nivelul de aspirație care, la rândul său, condiționează atingerea scopului. Un nivel de aspirație scăzut generează rezultate sub așteptări și submotivare, nivelul mediu al aspirației crează o punte de echilibru între posibilăți și realizări, iar un nivel ridicat de aspirație este evidențiat când subiectul are așteptări mai mari raportate la propriul potențial; în acest caz, atingerea scopului rezultat din nivelul de aspirație al subiectului reprezintă un stimul motivațional și are ca efect progresul în învățare. (Schipor, 2012, pag.104)

Motivația elevului are ca surse principale imaginea acestuia despre sine și situația sau contextul de lucru (de realizare a sarcinii). Este de dorit ca profesorul să aibă o imagine clară despre ceea ce crede elevul în ceea ce îl privește și gradul de dificultate pe care îl atribuie sarcinii. Dacă elevul se consideră competent în rezolvarea sarcinii, există posibilitatea reușitei, iar aceasta îl face să fie motivat.

Existența motivației în învățarea școlară este considerată de foarte mulți specialiști unul dintre factorii noncognitivi ai învățării de o maximă importanță în atingerea și realizarea scopului. Motivația învățării are rolul de a provoca, întreține și orienta, de a decalnșa activitatea de învățare prin susținerea ei la nivel energetic.

Identificarea modalităților și strategiilor de motivare a elevilor în învățare este o condiție esențială în reușita activităților didactice. Un demers educativ eficient este rezultatul angajării în activitatea de învățare a unor elevi motivați, doritori, interesați să învețe, care au descoperit necesitatea informațiilor care le sunt prezentate.

Tipuri și modalități de stimulare a motivației școlare.

Epoca în care trăim este dominată de puternica expansiune a știintei și tehnicii în toate domeniile de activitate și de accelerarea continuă a ritmului de viata al oamenilor. Aceste caracteristici ale contemporaneității au consecințe directe și asupra pregătirii tinerei generații, care trebuie să facă față atât cerințelor actuale ale societăți, cât și dezvoltării sociale ulterioare.

Mai întâi, creșterea atât de rapidă a volumului de informații în toate domeniile, uzura accelerate a cunoștințelor pretinde adaptarea continuă a obiectivelor școlii, a conținutului, formelor și metodelor de învățământ acestei dinamici informaționale.

În al doilea rând, noul ritm de viață care solicită omul într-o măsura tot mai intensă, din punct de vedere social, cultural și profesional se răsfrânge și asupra elevului.

Relațiile dintre maturizare și învățare, dintre dezvoltare și cultură, dintre educație și învățare sunt exprimate de S. L. Rubinstein (1958) astfel: ”Copilul nu se maturizează mai întâi și după aceea este educat și instruit. El se maturizează în timp ce este educat și instruit.”

În ce condiții se formează la elevi atitudinea activa față de învățare? Ce obiective trebuie să urmărească procesul de învățare pentru ca însușirea activă și creatoare a cunoștințelor să devină o trăsătură caracteristică permanentă, de durată?

Exista deja numeroase studii în literatura psihologică și pedagogică, ai căror autori încearcă să răspundă acestei probleme. Modalitățile recomandate pentru rezolvarea ei sunt multiple și variate. Toate aceste studii precizează că motivația este una din condițiile esențiale, dar și cea mai complexă, care asigură dobândirea de noi cunoștințe.

Una dintre problemele centrale ale psihologiei este motivația. Ea încearcă să explice de ce anume oamenii fac ceea ce fac, de ce preferă o activitate alteia şi ce anume îi face să treacă de la o activitate la alta. În psihologie se urmărește surprinderea și descrierea fenomenelor, actelor de conduită dar și cauzele generatoare, determinismul lor. Un act comportamental nu pare și nu se manifestă fără a exista o anumită incitare, determinare, susținere energetică direcționată. Chiar și atunci când nu există un scop, un obiectiv, un comportament are la bază o cauză.

În sensul ei general noțiunea de motivație a fost introdusa în psihologie la începutul secolului al XX-lea.

 Definirea motivației și stabilirea rolului ei în explicarea comportamentului este departe a se fi finalizat din punctul de vedere al psihologilor. Noțiunea are sensuri multiple. Este clar că un motiv este cauza principală a unui eveniment. Acesta determină modul în care o persoana reacționează, nu doar situația în care se acționează. „Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și modificarea conduitei”(Andrei Cosmovici, 2005, p.198). De aici aflăm că motivația este compusă din ansamblul motivelor. Astfel, în „ Marele Dicționar al Psihologiei”, motivația este definita ca o suma de „procese fiziologice și psihologice responsabile de declanșarea, menținerea și încetarea unui comportament, ca și de valoarea apetitiva sau aversivă conferita elementelor de mediu asupra cărora se exercita acel comportament”.

Motivației i s-a atribui diferite roluri: o simulare și descărcare de energie, o reacție ce este asociată unui stimul,o acțiune spontană ce oferă o energie aparte organismului, un factor psihologic ce influențează comportamentul individului. Motivația explică, de asemenea, și trecerea de la starea de repaus la cea de acțiune. Trebuie înțeles faptul că nu orice cauză devine un motiv. Motivul este o cauza internă a conduitei noastre.

Ceea ce transformă ființa umană într-un subiect selectiv și activ este motivația. Având o structură motivațională proprie, omul are o relație dublă cu mediul ambiant: de independență- omul are capacitatea de a acționa pe cont propriu, chiar dacă lipsesc stimulii și solicitările externe, iar alta de dependență- omul își satisface stările de necesitate pe baza schimburilor din mediul ambiant.

Motivația învățării se subsumează sensului  general al conceptului de motivație și face referire la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Procesul de învățate este facilitat și energizat de motivație prin o intensificare a efortului și prin concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru o activitate de învățare. Elevii  motivați sunt mai perseverenți și învață mai eficient. Una din cauzele ce duc la a învăța/ a nu învăța este motivația. Dar motivația poate fi și efectul activității de învățare. Atunci când cunoști rezultatele învățării, mai ales dacă acestea sunt pozitive, îți poți susține eforturile ulterioare. elevului. Din satisfacția inițială de a fi învățat, elevul își va dezvolta motivația de a învăța mai mult. Așadar, relația cauzală dintre motivație și învățare este una reciprocă. Motivația energizează învățarea, iar învățarea încununata de succes intensifică motivația.

Psihologii au ajuns la concluzia că principalul resort intern al eforturilor omului de a se perfecționa prin învățare este motivația. Educația formulează noi cerințe spre a stimula dezvoltarea copilului.

În acest context interpretativ, un rol deosebit revine educaţiei, aceasta fiind cea care dinamizează natura motivaţiei: a trebuinţelor, motivelor, intereselor, aspiraţiilor şi idealurilor, a gradului său de conştientizare şi subiectivizare.
Privind din această perspectivă, P. Golu defineşte motivaţia ca „model subiectiv al cauzalităţii obiective, cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată şi transferată prin învăţare şi educaţie în achiziţie internă a persoanei” (Golu P. 2006, p.96)

Analizând cele spuse mai sus, putem afirma că motivația învățării este definită ca totalitatea motivelor ce determină, orientează, organizează și potențează intensitatea efortului de învățare. Motivul învățării elevilor poate fi un sentiment, o dorință, o idee ca rezultat al reflectării în conștiința lor a cerințelor societății din care fac parte. Trebuie clarificat faptul că o activitate umană de învățare nu se produce având ca impuls un singur motiv, ci este determinată și susținută de o multitudine de motive.

Printre motivele pentru care oamenii urmează școala este reușita socială. Putem spune că mergem la școală pentru a promova în societate, pentru a avea un statut social superior, pentru a reuși în viață. Elementele fundamentale ale motivației învățării sunt reprezentate de coordonatele valorice ale modelului dominant de reușita socială.

Declanșarea, orientarea și susținerea oricărei activități psihice sunt influențate de motivație. Acesta este rolul motivație în învățare. Putem recunoaște un elev motivat pentru activitatea de învățare dacă el este implicat în sarcinile de învățare, își autoreglează activitatea de învățare, dispune de o mare capacitate de mobilizare a efortului de învăţare, are tendinţa de a opera în mod constant transferul a ceea ce învăţat de la un domeniu la altul.

Procesul de învățare dar și rezultatul învățării sunt influențate tot de motivație. Sintagme și etichetări negative precum elevii nu mai sunt interesați să învețe, n-au drag de carte, nu sunt motivați să învețe apar frecvent în observațiile din mediul școlar. Este o realitate semnalată frecvent de profesorii din țara noastră și o problemă actuală, la care specialiștii din domeniul științelor educației, dar și practicienii au încercat să caute soluții.

Termenul „ a fi motivat la învățătură” exprimă o stare mobilizatoare și direcționată spre atingerea unui scop. În acest caz, elevul este profund implicat în sarcinile de învățare, este orientat spre finalități, într-o mare măsura conștientizate. Elevul transferă în învățare potențialul cognitiv, afectiv, experiența de viață. La celălalt pol, termenul „a nu fi motivat pentru învățătură”, se identifică prin pasivitate, inactivitate, concentrare lentă și greoaie spre o sarcină de învățare, lipsa spontaneității și a curiozității.

Motivația este principalul vector al personalității, care direcționează comportamentul elevului spre scopurile educaționale. Putem afirma că nu poate avea loc un proces educațional real, științific fără identificarea motivelor învățării și aria lor de acțiune. Un rol aparte îl are profesorul. El este cel care trebuie să știe să folosească forța acestor motive în educația elevilor.

Motivele învăţării, ca şi motivele întregii activităţi se formează sub influenţa condiţiilor exterioare. Ele intră în acţiune, fiind stimulate tot de aceste condiţii care se raportează în poziţie de scop faţă de activitatea de învăţare. De exemplu: elevul învaţă pentru că doreşte să-i bucure pe părinţii pe care îi respectă. Când scopurile sunt exterioare învăţării (obiecte, rezultate, situaţii) ele pot fi produse atât de elevii înşişi, cât şi de alţii (profesori, părinţi) şi obţinerea lor constituie un mijloc de satisfacere a motivelor ce susţin învăţarea.

Dacă în cele spuse anterior, am clasificat motivația ca fiind externă și internă, în mod real, învățarea este motivată atât intrinsec cât și extrinsec. Însă, s-a constatat că învățarea productivă are loc atunci când copilul învață din plăcere, din interes cognitiv, deci spunem că este motivată intrinsec. Unele motive intrinseci au caracter primar, legate de satisfacerea nevoilor de bază ale ființei umane, altele au caracter secundar, fiind derivate din cele extrinseci, prin interiorizarea lor.

Motivația externă are în centrul ei – profesorul. Acest tip de motivație are rolul de a declanșa motivația internă, după care acțiunea ei încetează. Dacă eșuează în a declanșa motivația internă, motivația externă se transformă într-un mecanism specific mitei.

Influența motivație asupra învățării este covârșitoare. Am observat faptul că motivația intrinsecă este motivația optimă deoarece acest tip de motivație este caracterizată prin interes, încredere, duce la performanță, la dezvoltarea creativității, la creșterea perseverenței, a respectului de sine, aduce o stare generală de bine. Motivația învățării este o tendință înnăscută a omului dar ea poate înceta brusc dacă nu are condițiile necesare dezvoltării. Ea încorporează mai mult interes, exaltare şi încredere, ducând la creşterea performanţei, a perseverenţei şi creativităţii, a vitalităţii, respectului de sine şi a stării generale de bine a individului – o înclinaţie naturală către asimilare, măiestrie, interes spontan, explorare.

Oamenii au această tendinţă către motivația învățării, din naştere, dar ea poate înceta brusc, dacă condiţiile nu îi sunt propice. Teoria evaluării cognitive (TEC) sugerează că motivația învățării înfloreşte atunci când circumstanţele o permit. Conform TEC, evenimentele socio-contextuale (ex. Feedback, comunicare, recompense etc.), care sporesc sentimentul de competenţă pe durata unei acţiuni, pot avea ca efect creşterea motivației învățării pentru acţiunea respectivă.

Astfel, șansa, recunoaşterea sentimentelor, ocaziile de auto-direcţionare au ca efect creşterea motivației învățării, deoarece conferă un sentiment mai puternic de autonomie.

Pentru a motiva elevii spre învățare, profesorii au la îndemâna câteva strategii:

• Stabilirea regulilor clasei împreună cu elevii. Regulile trebuie comunicate clar, încă de la începutul anului școlar, ceea ce va duce la o responsabilizare a elevilor. Astfel îi putem încuraja să adopte atitudini demne de apreciat și putem preveni comportamentele deviante.
• Personalizarea clasei. Se pot folosi diverse desene sau alte activități prin care se pot remarca elevii clasei. Felul cum arată clasa este o formă de întărire a imaginii de sine.
• Cunoașterea elevilor reprezintă un important element în procesul de motivare a elevului spre învățare. Atenția acordată de profesor elevului demonstrează respectul fată de elev. Simplu fapt că profesorul memorează numele elevului, îi știe preferințele, îi dezvoltă elevului încrederea în sine, îi întăresc sentimentul de siguranță și apreciere personală.
• Implicarea activă a elevilor în activitățile instructiv-educative. Putem atrage atenția elevilor și prin controlul vocii, contactul vizual, organizarea sarcinilor de lucru într-un mod productiv. Profesorul ar trebui să gândească un proces instructiv – educativ viu care să potenţeze această disponibilitate naturală a elevilor.
• Așteptările profesorului devin un factor de motivație. S-a demonstrat că elevii au tendința de a se ridica la înălțimea așteptărilor profesorilor. Dacă se aşteaptă şi se solicită cât mai mult de la elevi adesea se va şi obţine acest lucru.
• Profesorul poate deveni un exemplu de comportament pentru elevii săi. Urmând exemplul profesorului, elevii își pot modifica propriul comportament.
• Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie față de fiecare elev în parte.
• Rezolvarea situațiilor-problemă în cel mai scurt timp. Dacă profesorul este apropiat fizic dar și psihic de elevul ce are un comportament deviant, face posibilă oprirea comportamentului respectiv.
• Recompensarea şi întăririle pozitive faţă de oricare comportament sau activitate demnă de luat în calcul a elevului, măreşte stima de sine a acestuia şi îl motivează să acţioneze la fel şi pe viitor. Nu de puţine ori, comportamentul dezirabil este „uitat”, pentru a acorda o atenţie sporită elevilor care creează probleme. Dar a beneficia de atenţia profesorilor este o întărire pozitivă cu valenţe educative semnificative, de care nu întotdeauna profesorul face uz. Cea mai eficientă metodă de a recompensa elevii este lauda. Totodată aceasta este și cea mai la îndemână.

S-a constatat că elevii sunt mai implicați în activitățile de învățarea atunci când le este prezentat scopul învățării, domeniul unde își pot aplica cunoștințele, atunci când se simt apreciați, când le sunt arătate progresele făcute, când sunt curioși.  De obicei, orice proces de învăţare este plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, dacă exista un nivel minim de motivare sau supramotivare, şi creste în cazul unui nivel optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în cazul motivaţiei interne nu există saturaţie.

Bibliografie:
• Cucoș, C., coord., (2009), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Ediția a III-a, Editura Polirom, Iași

• Cuciureanu, M., coord., (2015), Motivația elevilor și învățarea, Institutul de Științe ale Educației, București

• Jinga, I., Istrate, E.,coord., (2006), Manual de PEDAGOGIE, Editura ALL, Timișoara
• Schipor, D., (2012), Psihologia educației- ediția a II-a , Editura Didactica Si Pedagogica, București
• Viau, R., (2009). La motivation en contexte scolaire, Éditions De Boeck, Bruxelles