Apărarea păcii, salvarea mediului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, promovarea unor noi ordini economice etc. sunt imperative ale problemelor lumii contemporane, iar răspunsul sistemelor educative la acestea îl constituie "noile educaţii". După cum apreciază specialiştii, noile tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii” reprezintă cel mai pertinent şi mai util răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Incerc­ând să răspundă acestora, noile tipuri de conţinuturi sau „noile educaţii” s-au constituit şi s-au impus intr-un timp foarte scurt, dat fiind faptul că ele corespund unor trebuinţe de ordin sociopedagogic din ce în ce mai bine conturate.

 “Noile educaţii” este un concept lansat de pedagogul George Vaideanu (1988) pentru a reliefa mai ales nevoia de schimbare în conţinuturi (curriculum) şi reprezintă, de fapt, noi conţinuturi specifice, raportabile la oricare din cele cinci conţinuturi generale ale activităţii de formare-dezvoltare morală, intelectuală, tehnologică, estetică, psihofizică a personalităţii umane. Aceste direcţii noi, pot fi implementate în educaţie prin următoarele posibilităţi:

- introducerea de discipline noi, ce promovează aceste tipuri ale educaţiei;

- crearea unor compartimente speciale, în cadrul unor discipline de bază;

- prin introducerea cu mesaje, ce ţin de noile discipline.

Mişcarea "educaţii noi" începe, practic, de la sfârşitul ultimului secol, ceea ce arată că adjectivul "nou" nu este pe deplin justificat. Adevăratul precursor a fost J.J. Rousseau, atât prin filozofia sa naturalistă, cât şi prin intuiţiile sale cu privire la psihologia evolutivă, la diferenţa calitativă dintre adult şi copil. "Noile educaţii" sunt definite în programele UNESCO, adoptate în ultimele decenii, "ca răspunsuri ale sistemelor educaţionale la imperativele lumii contemporane" de natură politică, economică, ecologică, demografică, sanitară etc.

Continuturile specifice, propuse din această perspectivă, sunt integrabile la toate nivelurile, dimensiunile şi formele educaţiei. Ele sunt prezentate în termenii unor obiective pedagogice prioritare care vizează: educaţia relativă la mediu, educaţia pentru buna înţelegere şi pace, educaţia pentru participare şi democraţie, educaţia în materie de populaţie, educaţia pentru o noua ordine internatională, educaţia pentru comunicare şi pentru mass-media, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia nutriţională, educaţia casnică modernă ( “Noile educatii”, coordonatori, Vaideanu, G.; Neculau, A.).

"Noile educaţii" sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educaţiei, în funcţie de particularităţile acestora, dar şi de "ciclurile vieţii" şi de condiţiile sociale specifice fiecărui sistem educaţional. Metodologia valorificării "noilor educaţii" vizează toate dimensiunile (intelectuală, morală, tehnologică, estetică, fizică) şi formele (formală, nonformală, informală) educaţiei. Implementarea "noilor educaţii" presupune elaborarea şi aplicarea unor strategii pedagogice şi sociale speciale. Ele vizează:

- pătrunderea "noilor educaţii" în programele şcolare şi universitare sub forma unor recomandări sau module de studiu independente, difuzate şi prin sistemele de comunicare moderne: televiziune, radio, reţele de calculatoare etc;

- implicarea "noilor educaţii" în programele educaţionale ca alternative proiectate în diferite formule pedagogice: module de instruire complementară (formală-nonformală), ghiduri, îndrumări metodologice, lucrări fundamentale centrate asupra problemelor mari ale lumii contemporane (dezvoltarea economică, tehnologia societăţii informatizate, educatia permanentă, reforma educaţiei);

- regândirea sistemelor de selectare şi de organizare a informaţiei în cadrul unui curriculum care, fie "introduce module specifice"- pentru "noile educaţii" - integrate ca discipline distincte în planul de învăţământ, fie introduce conţinuturile specifice unei "noi educaţii" în sfera mai multor discipline, printr-o "abordare infuzională" ( Vaideanu, George).

"Noile educaţii" reprezintă, într-un fel, o continuare a curentului pedagogic afirmat la începutul secolului XX, sub numele de "educaţia nouă". "Educaţia nouă" era centrată îndeosebi asupra înnoirii raportului metodologic educator - educat. "Noile educaţii" sunt centrate, mai ales, asupra unor obiective şi mesaje noi, care determină conţinuturile şi strategiile educaţiei în condiţiile lumii contemporane şi  evoluează în funcţie de procesarea realizată la nivelul obiectivelor propuse care dau şi "denumirea" fiecărei structuri de conţinut, care poate fi proiectat ca modul sau disciplina de studiu conceput strategic în plan disciplinar, dar mai ales în plan interdisciplinar şi transdisciplinar.

Educaţia pentru timpul liber presupune cunoaşterea şi însuşirea modalităţilor diverse de  organizare şi petrecere a timpului liber, cunoaşterea unor modele şi tehnici de planificare a vieţii personale în vederea dezvoltării sentimentului de „satisfacţie a trăirii timpului liber”, formarea unui stil de viaţă civilizat, valorificarea tradiţiilor şi obiceiurilor, identificarea modalităţilor de relaxare, cultivarea atitudinii optimiste faţă de viaţă, şcoală şi familie.

Bertrand Russel afirma că “folosirea înţeleaptă a timpului liber este un produs al culturii şi al educaţiei”. Utilizarea timpului liber, atât la copii cât şi la adulţi, în scopul realizarii şi/sau menţinerii dimensiunii culturale a personalităţii, obligă la existenţa unor direcţionări favorabile în acest sens. Educaţia  pentru timpul liber  are ca principal scop obişnuirea indivizilor în a-şi gestiona cât mai bine timpul, astfel încât să beneficieze  şi de timp liber.

Se urmăreşte formarea unor deprinderi şi practici specifice ,,umplerii'' timpului liber cu activităţi recreative, productive etc. care să aducă bucurii şi împliniri personale.

Activităţile din timpul liber sunt acelea care contribuie la relaxarea individului. De problema definirii conţinutului timpului liber s-au ocupat mai mulţi sociolgi şi pedagogi, rezumând rolul acestuia în viaţa individului la trei functii majore:

a)regenerarea-refacerea forţelor fizice şi spirituale epuizate în timpul îndeplinirii obligaţiilor profesionale, familiale şi sociale.

1. b) compensarea – exercitarea insuficientă a capacităţilor în timpul activităţilor profesionale;
2. c) dezvoltarea-o funcţie ideativă care are rolul de a da individului o anumită orientare în domeniul ideilor.

Sociologii români definesc timpul liber ca partea ramasă disponibilă după efectuarea activităţii profesionale, acel timp care este folosit pentru manifestări cultural artistice, distracţii, sport, destindere. Presupunând cunoaşterea şi insuşirea modalităţilor diverse de organizare şi petrecere a timpului liber, cunoaşterea unor modele şi tehnici de planificare a vieţii personale în vederea dezvoltării sentimentului de “satisfacţie a trăirii timpului liber”, formarea unui stil de viaţă civilizat, valorificarea tradiţiilor şi obiceiurilor, identificarea modalităţilor de relaxare, cultivarea atitudinii optimiste faţă de viaţă, şcoală şi familie deopotrivă, îşi aduc contribuţia la întrebuinţarea timpului liber.

Nu se pune problema instituirii unui nou program de organizare a timpului liber, pe langă cel al timpului de muncă, învăţătură, ci de organizarea unor acţiuni şi activităţi la care copilul să participe cu plăcere şi interes, după preferinţe şi preocupări, opţional în funcţie de interesele şi aptitudinile pe care le are pentru anumite domenii ale vieţii sociale, artistice şi culturale.

Tinerii au nevoie de ajutor pentru întelege că timpul liber nu este irosirea vieţii cu plăceri minore, ci este un bun prilej de pregătire pentru viaţa.

Şcoala, familia, palatul copiilor, celelalte instituţii culturale, trebuie să-i ajute pe elevi să cunoască multiplele activităţi ce se pot organiza în timpul liber, activităţile în cercuri şi cele individuale şi să selecteze fapte şi activităţi, să stabilească priorităţi şi opţiuni. Numai astfel se pot crea elevilor posibilităţi de a-şi fructifica predispoziţiile în funcţie de înclinaţii, aptitudini şi interese pentru anumite sectoare de activitate .

Activităţile din afara clasei şi a şcolii în timpul liber, trebuie să fie altceva decât activitatea didactică, atât în privinţa conţinutului, cât şi a formei de organizare şi metodelor utilizate.

Un loc aparte în stabilirea şi dirijarea bugetului de timp liber, în îndrumarea acestuia, îl ocupă familia care exercită o puternică şi benefica înrâurire asupra întrebuinţării timpului liber de către elevi, contribuind în primul rând la folosirea judicioasă a acestuia. Familia sub îndrumarea cadrului didactic trebuie să acţioneze ca un factor dinamizator al activităţilor desfăşurate de copil în timpul liber. Familia este datoare să cunoască interesele şi preocupările propriilor copii şi în funcţie de acestea să-i conducă la alegerea activităţilor din timpul liber. Intr-un mediu familial sănatos copilul are posibilitatea de a-şi forma deprinderi de folosire judicioasă a timpului liber, atât în privinţa folosirii acestuia în scopul pregătirii şcolare, cât şi al destinderii, recreerii, odihnei de care copiii au nevoie. Trei factori pot influenţa pozitiv modul prin care îşi petrece tânărul timpul liber: familia, şcoala  prin profesori şi colegi şi statul prin mijloacele materiale aferente, precum şi mijloacele mass-media, inernetul, care sunt cele mai îndrăgite de elevi.

Rolul de esenţa în întelegerea folosirii utile a timpului liber de către copii îl are cadrul didactic care trebuie să ştie să îmbine munca şi distracţia, acţiunile în masă cu cele de grup şi individuale, inoculând elevului experienţa necesară formării şi dezvoltării fizice şi spirituale pentru a avea un succes şcolar si pentru a-şi atinge aspiraţiile profesionale.

Timpul liber are rolul de a restitui armonia şi integralitatea persoanei; în consecinţă, timpul liber trebuie să fie şi un obiectiv al educaţiei, precum şi o cale prin care educaţia poate contribui la formarea personalităţii tânărului. Timpul liber al copilului va fi utilizat pentru recreere şi divertisment, pentru muncă sau activităţi suplimentare de învăţare (impuse sau opţionale).

   Timpul liber ca timp subiectiv se referă la durata subiectivă, durata “trăită subiectiv” ca fiind liberă; cu alte cuvinte, este acel timp disponibil în care individul poate alege în mod liber şi poate controla prin voinţă proprie activităţile pe care le efectuează; este timpul opţiunii libere, în afara oricăror constrângeri, cu excepţia celor autoimpuse.

Promovarea în educaţia preşcolară a „ noilor educaţii ” (educaţia ecologică, educaţia rutieră, educaţia sanitară, educaţia pentru timpul liber, educaţia pentru democraţie etc.) a presupus şi îmbunătăţirea practicilor educative prin introducerea unor noi modalităţi de realizare a obiectivelor propuse.

Dacă unele din noile educaţii sunt destul de bine conturate, altele fac obiectul unor discuţii în vederea precizării şi delimitării lor; oricum, abordarea noilor educaţii sau a noilor conţinuturi rămâne o problemă deschisă.

Bibliografie:

*Alvin Toffler, Pedagogia pentru examenele de definitivare si grade didactice, Ed. Polirom-Coord- Cerghit Cucoş

* Ion GH. Stanciu, Şcoala şi pedagogia în secolul XX-, ed Polirom , Buc. 1983

* Emile Planchard, Pedagogia şcolară contemporană,  Ed. Polirom, R.A. Buc., 1992

*George Văideanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politica, Bucuresti, 1988