Pornind de la afirmația ,,A învăța un copil nu înseamnă să-i dăm adevărul nostru, ci să-i dezvoltăm propria gândire, să-l ajutăm să înțeleagă cu gândirea lui lumea”, Ioan Ceghit propune o succesiune de metode alternative, în viziunea autorului aceastea fiind destinate ,,evaluării calitative”:

•     Elaborarea și susținerea proiectelor;

•     Organizarea expozițiilor;

•     Alcătuirea jurnalelor personale;

•     Lucrările de grup;

•     Interviurile și dezbaterile.

 

Ca orice metodă de evaluare, observarea sistematică a comportamentului elevilor față de învățare, prezintă o serie de avantaje, dar și dezavantaje. Deși oferă numeroase resurse de cunoaștere a elevilor, prin prisma preocupărilor și a intereselor lor, a motivației pentru învățare, toate acestea raportate la exigențele școlii, din păcate utilizarea ei este destul de rară.

,,Deși este subapreciată de către o parte dintre cadrele didactice, fiind percepută ca un mod informal, ocazional de cunoaștere a progresului elevilor, ea pune direct în evidență ceea ce toate celelalte metode de evaluare oferă numai indirect - și anume - cunoașterea interesului și a atitudinii elevului față de învățare. Îndeplinirea sistematică a îndatoririlor școlare, oferta de răspuns pe care o fac în timpul lecțiilor, dorința de a parti-cipa la ceea ce se întreprinde pe parcursul acestora și alte manifestări de acest fel sunt sem-nificative pentru pregătirea și gradul de pregătire al elevilor”

Observarea sistematică este eficientă și indispensabilă atunci când evaluarea tradițională ne oferă doar date parțiale. Ea facilitează urmărirea exactă și înregistrarea corectă a unor manifestări comportamentale ale elevilor.

Observarea sistematică constă în a privi, a asculta, a analiza:

•     atitudinea elevului față de lecții;

•     atitudinea elevului față de temele pentru acasă;

•     atitudinea față de activitățile extracurriculare și modul în care el se implică în aceste activități;

•     multitudinea conduitelor și comportamentelor elevilor în diferite situații educaționale.

Clasificarea observațiilor se face ținându-se cont de mai multe criterii, norme stabilite în funcție de diferite perspective.

Perspectiva cu importanță deosebită este cea psihopedagogică, iar în concordanță cu aceasta criteriile de care vom ține cont sunt:

•     Numărul de elevi : - colectivă;

                                      - individuală.

•     Modul de organizare : - integrală ;

                                           - selectivă/parțială.

•     Modul de realizare și obiectivitate : - directă ;

                                                                 - indirectă.

•     Gradul de explicare al ipotezei : - spontană ;

                                                                 - metodică.

Dominique Morissette afirmă în lucrarea ,, Les examens de rendement scolaire” că cele mai eficiente și funcționale forme de observare ce pot fi folosite în învățământ sunt:

•           Observația nestructurată (atenția cadrului didactic este orientată asupra cerințelor momentului);

•        Observația discretă (cadrul didactic observă comportamentul elevilor sau face analiza prestațiilor);

•        Observația sistematică (constă în observația unor comportamente stabilite anterior precum și în consemnarea judecăților de valoare formulate asupra comportamente-lor).

Fiind o metodă complexă, observarea se desfășoară în mai multe etape:

a)            Pregătirea cadrului didactic. Acestă etapă presupune: lansarea ipotezelor, documen-tarea,  precizarea scopului urmărit,  pregătirea materialelor și a instrumentelor necesare.

b)            Observarea propriu-zisă. Această etapă constă în : observații repetate, validare prin altă modalitate a rezultatelor obținute , în scopul atenuării subiectivismului, păstrarea pe cât posibil a caracterului natural al fenomenului studiat, notarea observațiilor promt și cât mai fidel.

c)            Prelucrarea și interpretarea datelor. Această etapă constă în: precizarea elementelor primordiale, stabilirea raporturilor precum și a cauzelor ce au condus la aceste raporturi, extragerea concluziilor.

Ca orice metodă, observarea sistemică prezintă avantaje dar și limite.

Principalul avantaj pe care îl prezintă constă în faptul că ea descoperă fenomenele psihologice în rit-mul și maniera lor firească de manifestare.

Marele dezavantaj constă în faptul că este ce mai subiectivă dintre toate metodele iar pentru a fi veridice rezultatele obținute este nece-sar să fie completate cu rezultate obținute prin alte metode.

Investigaţia ca modalitate de evaluare, oferă posibilitatea elevului de a aplica în mod creativ cunoştinţele însuşite, în situaţii noi şi variate, pe parcursul unui interval mai lung sau mai scurt. Ea ,,constă în solicitarea de a rezolva o problemă teoretică sau de a realiza o activitate practică pentru care elevul este nevoit să întreprindă o investigaţie (documentare, observarea unor fenomene, experimentarea etc.) pe un interval de timp stabilit.”

 Investigația îndeplineşte mai multe funcţii:

•           acumularea de cunoştinţe;

•           exersarea unor abilităţi de investigare a fenomenelor (de proiectare a acţiunii, alegerea metodelor, emiterea unor ipoteze, culegerea şi prelucrarea datelor, desprinderea concluziilor);

•           exersarea abilităţilor de evaluare a capacităţii de a întreprinde asemenea demersuri;

   Activitatea didactică desfăşurată prin intermediul acestei practici evaluative poate să fie organizată individual sau pe grupuri de lucru, iar aprecierea modului de realizare a investigaţiei este de obicei, de tip holistic. (SNEE)

Cu ajutorul acestei metode profesorul poate să aprecieze:

•      gradul în care elevii îşi definesc şi înţeleg problema investigată;

•      capacitatea de a identifica şi a selecta procedeele de obţinere a informaţiilor, de colectare şi organizare a datelor;

•      abilitatea de a formula şi testa ipotezele;

•      felul în care elevul prezintă metodele de investigaţie folosite;

•      conciziunea şi validitatea raportului de analiză a rezultatelor obţinute;

Toate acestea, corelate cu gradul de complexitate al sarcinii de lucru şi cu natura disciplinei de studiu fac din metoda investigaţiei un veritabil instrument de analiză şi apreciere a cunoştinţelor, capacităţilor şi a personalităţii elevului. Investigaţia presupune obiective care urmăresc:

•      înţelegerea şi clarificarea sarcinilor;

•      aflarea procedeelor pentru găsirea de informaţii;

•      colectarea şi organizarea datelor sau informaţiilor necesare;

•      formularea şi testarea ipotezelor de lucru;

•      schimbarea planului de lucru sau colectarea altor date dacă este necesar;

•      scrierea unui scurt raport privind rezultatele investigaţiei.

Întrucât oferă elevului posibilitatea de a aplica în mod creator cunoştinţele însuşite şi de a explora situaţii noi de învăţare, pe parcursul unei ore de curs, investigația este o metodă alternativă de evaluare destul de des utilizată în practica școlară.

Proiectul reprezintă o metodă alternativă de evaluare care se desfăşoară pe parcursul a câtorva zile, câtorva săptămâni şi, uneori, pe perioade chiar mai lungi.

Titlul şi conţinutul proiectului de cercetare dat elevilor vor fi alese cu foarte mare grijă. Este o formă de evaluare puternic motivantă pentru elevi, deşi implică un volum de muncă sporit – inclusiv activitatea individuală în afara clasei.

În alegerea proiectului trebuie să se ţină seama ca elevii să aibă un anumit interes pentru subiectul respectiv, să cunoască dinainte unde îşi pot găsi sursele de documentare, să fie dornici de a crea un produs de care să fie mândri.

Planul de lucru, precizările şi clarificările vor fi făcute în clasă, urmând ca elevul să continue activitatea în mod independent.

Spre deosebire de investigaţie, proiectul de cercetare are un caracter practic mult mai accentuat. Modul său de realizare se face conform paşilor cunoscuţi în metodologia cercetării.

Portofoliul este un instrument de evaluare complet, prin care se urmăreşte progresul la o anumită disciplină, dar şi atitudinea elevului faţă de acea disciplină. El reprezintă „cartea de vizită“ a elevului urmărind procesul global înregistrat de acesta, nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele achiziţionate pe o unitate mare de timp, dar şi atitudinile acestuia; este un mijloc de a valoriza munca individuală a elevului, acţionând ca factor al dezvoltării personalităţii, rezervându-i elevului un rol activ în învăţare.

Portofoliile sunt foarte utile, deoarece prin folosirea lor la clasa de elevi aceştia devin parte a sistemului de evaluare şi pot să-şi urmărească, pas cu pas, propriul progres; elevii şi profesorii pot colabora în ariile de îmbunătăţire a activităţilor; elevii, profesorii şi părinţii pot avea un dialog concret despre ceea ce elevii pot realize şi despre progresul care poate fi făcut în acel domeniu pe viitor; factorii de decizie, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai clară asupra a ceea ce se realizează în clasă. Portofoliul reprezintă ,,o oglindă” a elevului, prin care cadrul didactic poate să-i urmărească progresul – în plan cognitiv, atitudinal şi comportamental – la o anumită disciplină, de-a lungul unui interval mai lung de timp, (o etapă dintr-unsemestru, un semestru un an şcolar sau chiar un ciclu de învăţământ).

Teoretic, un portofoliu cuprinde:

•   lista conţinutului acestuia, (sumarul, care include titlul fiecarei lucrări/fişe);

•   lucrările pe care le face elevul individual sau în grup;

•   rezumate;

•   eseuri;

•   articole, referate, comunicări;

•   fişe individuale de studiu;

•   experimente;

•   înregistrări, fotografii care reflectă activitatea desfăşurată de elev individual sau împreună cu colegii săi;

•   reflecţiile proprii ale elevului asupra a ceea ce lucrează;

•   autoevaluări scrise de elev sau de membrii grupului;

•   hărţi cognitive,

•   comentarii suplimentare şi evaluări ale cadrului didactic, ale altor grupuri de elevi sau chiar părinţi;

Aşa cum afirmă Ioan Cerghit, portofoliul cuprinde ,,o selecţie dintre cele mai bune lucrări sau realizări personale ale elevului, cele care îl reprezintă şi care pun în evidenţă progresele sale, care permit aprecierea aptitudinulor, talentelor, pasiunilor, contribuţiilor  personale.

Alcătuirea portofoliului este o ocazie unică pentru elev de a se autoevalua, de a-şi descoperi valoarea competenţelor şi eventualele greşeli. În alţi termeni, portofoliul este un instrument care îmbină învăţarea cu evaluarea continuă, progresivă şi multilaterală a procesului de activitate şi a produsului final. Acesta sporeşte motivaţia învăţării.” 

Această metodă alternativă de evaluare oferă fiecarui elev posibilitatea de a lucra în ritm propriu, stimulând implicarea activă în sarcinile de lucru şi dezvoltând capacitatea de autoevaluare.

,,Raportul de evaluare” – cum îl numeşte I. T. Radu – are în vedere toate produsele elevilor şi, în acelaşi timp, progresul înregistrat de la o etapă la alta. El se substituie tot mai mult modului tradiţional de realizare a bilanțului rezultatelor elevului prin media aritmetică ,,săracă în semnificaţii privind evoluţia şcolară a acestuia”. Portofoliul nu se utilizează totdeauna în scopul evaluării ci mai ales cel de stimulare a învăţării, prin directa implicare a elevilor în activitate, evidențiind avantajele utilizării acestuia:

•           este un instrument flexibil, uşor adaptabil la specificul disciplinei, clasei şi condiţiilor concrete ale activităţii;

•           permite aprecierea şi includerea în actul evaluării a unor produse ale activităţii elevului care, în mod obişnuit, nu sunt avute în vedere; acest fapt încurajează exprimarea personală a elevului, angajarea lui în activităţi de învăţare mai complexe şi mai creative, diversificarea cunoştinţelor, deprinderilor şi abilităţilor exersate;

•           evaluarea portofoliului este eliberată în mare parte de tensiunile şi tonusul afectiv - negativ care însoţesc formele tradiţionale de evaluare - evaluarea devine astfel motivantă şi nu stresantă pentru elev;

•           dezvoltă capacitatea elevului de autoevaluare, aceştia devenind autoreflexivi asupra propriei munci şi asupra progreselor înregistrate;

•           implică mai activ elevul în propria evaluare şi în realizarea unor materiale care să-l reprezinte cel mai bine;

Portofoliul este o metodă de evaluare ce implică şi alte metode alternative ca investiga-ţia şi autoevaluarea, prin autoevaluare elevii asumându-şi responsabilitatea asupra activităţii desfăşurate, regândindu-şi propriul proces de învăţare, de gândire şi de evaluare.

Ca metodă alternativă de evaluare, portofoliul solicită mai mult o apreciere calitativă decât cantitativă şi este mai uşor de aplicat pe grupuri mai mici. Cadrul didactic îl poate folosi pentru a evalua performanţele elevilor, iar elevii îl pot folosi pentru autoevaluare şi ca modalitate de reflecţie asupra învăţării. De asemenea, portofoliul este compatibil cu instruirea individualizată ca strategie centrată pe stilurile diferite de învăţare. Poate fi considerat în acelaşi timp un instrument complementar folosit de cadrul didactic în aplicarea strategiilor de instruire centrate pe lucrul în echipă, pe elaborarea de proiecte ample de cercetare şi învăţare.

Autoevaluarea este un demers care indeplineşte o funcţie de reglare/autoreglare a oricărui sistem, iar experienţa ne demonstrează faptul că atunci când demersurile evaluatoare şi/sau autoevaluatoare nu se produc, activitatea în cauză se dereglează până la starea în care ea încetează de a mai fi utilă. Cultivarea capacităţii autoevaluative devine necesară din considerente care privesc organizarea activităţii şcolare. Pentru a forma capacităţi autoevaluative se pot folosi diferite proceduri cum ar fi:

•,, notarea reciprocă ”, în sens de consultare a colegilor elevului evaluat;

•,, autonotarea controlată ”, cel evaluat şi-a autoevaluat rezultatele, motivând.

,, Autoevaluarea este posibilă şi necesară întrucât serveşte cunoaşterii (perceperii) de sine (autocunoaşterii) şi dezvoltării conştiinţei de sine (autoconştiinţei), aspecte esenţiale ce vor da posibilitatea, cu timpul, fiecăruia să descopere sensul propriei valori, premisă necesară oricărei depăşiri; o disponibilitate privită în perspectiva educaţiei permanente, care presupune angajarea individului nu numai în procesul propriei formări, ci şi în acţiunea de evaluare a propriei formări pentru a deveni capabili de autoperfecţionare”.

Autoevaluarea permite aprecierea propriilor performanţe în raport cu obiectivele operaţionale. Are drept scop să-i ajute pe elevi să-şi dezvolte capacităţile de autocunoaştere şi de autoevaluare, să compare nivelul la care au ajuns cu nivelul cerut de obiectivele învăţării şi de standardele educaţionale, să-şi dezvolte un program propriu de învăţare, să-şi autoevalueze şi valorizeze atitudini şi comportamente.

 Autoevaluarea trebuie făcută sub atenta îndrumare a cadrului didactic. Toate aceste metode complementare de evaluare asigură o alternativă la formulele tradiţionale, a căror prezenţă este preponderentă în activitatea curentă la clasă, oferind alte opţiuni metodologice şi instrumentale care îmbogăţesc practica evaluativă.

În concluzie, procesele evaluative îşi relevă deplin funcţiile feedback, atunci când cadrul didactic şi elevii se regăsesc în calitate de parteneri în cadrul procesului educaţional. Aceasta presupune ca fiecare dintre interlocutori să conștientizeze rolul pe care îl deţine la nivelul interacţiunii didactice şi să folosească reacţiile partenerului pentru a-şi optimiza propriul comportament.

Bibliografie selective

Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii, Editura Aramis, București, 2002

 Radu,T I., Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000