Personalitatea elevului se conturează şi se manifestă în interdependenţă cu viaţa grupului din care face parte. În viaţa grupului şcolar se manifestă următoarele tipuri de relaţii:

Ø  relaţii de intercunoaştere;

Ø  relaţii de intercomunicare;

Ø  relaţii socio-afective preferenţiale

Ø  relaţii de influenţare.

Influenţa personală a cadrului didactic în clasa de elevi

Influenţa educaţională este acţiunea organizată şi structurată exercitată asupra unei persoane în vederea formării sau schimbării unor comportamente (atitudini), din punct de vedere al managementului clasei de elevi, procesul de influenţă educaţională poate fi analizat din două perspective:

Ø  influenţa personală a profesorului atât ca lider cât şi ca factor exterior;

Ø  influenţa de grup.

            Influenţa personală a profesorului este determinată de 4 factori:

o    relaţia afectivă stabilită între profesor şi elevi;

§   percepţia elevului asupra profesorului;

§   folosirea în exces a influenţei de către profesor;

§   gradul de individualizare a strategiilor de intervenţie ale cadrului didactic.

Influenţa cadrului didactic asupra dezvoltării elevilor

În desfăşurarea actului didactic se remarcă autoritatea educaţională ce exercită un rol determinant în profilul psihosocial al clasei de elevi. Profesorul Dan Potolea de la Universitatea din Bucureşti spune că nu se poate vorbi despre autoritatea educaţională decât în legătură cu atitudinea şi stilul cadrului didactic ce imprimă valori interrelaţiilor în cadrul clasei de elevi, grupului şcolar şi că această influenţă autoritară se stabileşte pe două niveluri accesibile:

Ø  „ influenţa nondistributivă - este cadrul didactic, investită oficial cu o serie de atribuţii interacţionare. „

Ø  „ influenţa distributivă - fiecare individ al grupului respectiv, potenţial lider informal al clasei”.

            Autorul face referire la stilul educaţional oferind o caracterizare unitară: „ stilul este asociat comportamentului, se manifestă sub forma unor structuri de influenţă şi acţiune (deci nu a unor elemente disparate, prezintă o anumită consistenţă, o stabilitate relativă şi apare ca produs al „personalizării” principiilor şi normelor care definesc activitatea instructiv-educativă)” (Dan Potolea).

          Stilul educaţional se va exprima astfel în felul de a organiza şi conduce clase de elevi, de planificare a conţinuturilor, strategii de instruire şi tehnici motivaţionale cât şi a căilor de evaluare a grupului şcolar. Stilurile comportamentale (Păun,1999) date după combinarea trăsăturilor de personalitate ale profesorului şi a factorilor de rol sunt:

- stilul normativ este cel care maximalizează rolul şi expectaţiile de rol în defavoarea caracteristicilor de personalitate; este un stil centrat pe sarcină, iar problemele elevilor trec în plan secundar

- stilul personal maximalizează caracteristicile de personalitate; autoritatea este descentralizată, relaţia cu elevii este mai flexibilă, întrucât comportamentul profesorului este orientat spre membrii grupului;

- stilul tranzacţional este un intermediu între stilurile anterioare, care permite, în funcţie de situaţie, să se pună accent fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le minimaliza pe unele în raport cu celelalte.

Șabloanele tipice de comportament:

- profesorii care „ păstrează distanţa” formală şi afectivă faţă de elevi în consolidarea autorităţii duce la o conduită ce poate genera neîncredere, tensiuni, conflicte.

- profesorii cu comportament „popular”, a anumită familiaritate în relaţiile cu elevul; elevii se pot simţi minimalizaţi, aceştia reacţionează cu obrăznicie;

- profesorii cu comportament „prudent”, au o atitudine ce izvorăşte dintr-o anumită „teamă” de elevi.

-  profesorii „ legaţi cu ei înşişi”, care indiferent de împrejurări, se feresc să fie prea entuziaşti ori să se descarce afectiv în faţa elevilor, dezvoltând un comportament artificial.

- profesorii care „dădăcesc”, urmarea a faptului ca au încredere în elevi, în capacitatea lor de a se autoconduce şi autoorganiza”.

           Munca didactică presupune aplicarea unui comportament adecvat situaţiei ivita la clasă, de a se ţine cont de personalitatea elevului, de vârsta lor, de motivaţiile, de cerinţele pe care le au.

           Atitudinile empatice, afectivitatea pozitivă a profesorului faţă de elevi au o influenţă bună în climatul de învăţare şi a dezvoltării socioafective a elevilor.

           Profesorul trebuie să cunoască personalitatea elevilor săi, deoarece stilurile de predare îi influenţează în mod diferit pe copii pe linia introvertiţi-extravertiţi, însă cadrul didactic are datoria de a-şi adapta un stil educaţional adecvat motivaţiei elevilor, a alegerii variantei optime care reliefează competenţa şi tactul pedagogice în activitatea desfăşurată, în relaţiile cu elevii.

            Un rol important în relaţiile profesor-elev îl are cooperarea dată de implicarea elevilor în activităţile şcolare şi extraşcolare ducând la o atmosferă plină de respect, armonie în clasa respectivă. Competiţia din clasa de elevi, joacă un rol deosebit în motivaţia elevilor, şi este necesar să se ţină cont de către profesor cu condiţia ca ea să fie reală şi să nu ducă la creşterea favoritismelor afectând membrii clasei.

             Elevii care au înclinaţii spre unele materii unde se simt pricepuţi îşi doresc această competiţie pentru a-şi ilustra valorile profesionale într-o clasă de elită, iar cei modeşti la învăţătură nu se simt motivaţi deoarece nu se consideră competenţi.

             De asemenea sunt situaţii în care se poate realiza din perspectiva aportului influenţei educaţionale în înţelesul acţiunilor mutuale ale elevilor.

             Un profesor poate avea un avantaj real pe seama competiţiei din clasa de elevi. Elevii se îndreaptă întotdeauna spre domeniile în care se simt puternici si, în contrast este aproape imposibil să-i motivezi pe domenii ale vieţii sociale în clasa în care ei nu se simt competenţi.

              Există însă şi situaţii în care clasificarea relaţiilor interpersonale, punând accent pe aportul influentei educaţionale în sensul acţiunii mutuale a partenerilor, poate fi realizată în următoarea manieră:

•   relaţii de acomodare :partenerii se obişnuiesc, se ajustează unii după ceilalţi;

•   relaţii de asimilare :partenerii desfăşoară un transfer reciproc de mentalităţi şi puncte de vedere, atitudini şi comportamente, până la un nivel la care subiecţii pot gândi sau acţiona identic;

•   relaţii de stratificare: partenerii se pot structura după o ierarhie ce exploatează statutele deţinute de elevi;

•   relaţii de alienare: partenerii, în imposibilitatea de a desfăşura interacţiuni reciproce, părăsesc universul clasei, provocând anumite schisme intragrupale.

         Circumscrisă unor jocuri competitive, şcoala face necesară adaptarea de către elevii inferiorizaţi, a unor strategii comportamentale susceptibile de a menţine o imagine de sine nefavorabilă; în funcţie de importanţa acestei inferiorităţi pot izvorâ o serie de reacţii multiple: abandonarea situaţiei respective, tentativa de atingere şi de depăşire a celui ce reprezintă "competitivul", renunţarea la compararea cu ceilalţi pentru raportarea la sine sau introducerea unor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabil.

            Astfel elevii care se află în inferiorităţi faţă de cei competitivi vor avea diferite atitudini, de renunţare la comparare cu ceilalţi pentru raportarea la sine autoevaluându-se ca incompatibili, abandonează situaţia dată.

            Cadrul didactic va avea în vedere aceste aspecte şi va interveni în ameliorarea acestor situaţii prin diferite activităţi.

Implicarea socială şi personalitatea elevilor

•   În ultimii ani conceptul de implicare (în principal de implicare în sarcină) este mult utilizat în literatura psihosociologică.

•   Iniţial implicarea a fost definită doar în raport de componentele ei cognitive şi acţionale, deci ca o atitudine a indivizilor numai de a se identifica cu sarcina, de a aprecia că activitatea lor face parte din propria persoană.

•   Implicarea în activitatea educaţională era apreciată ca fiind gradul în care o persoană se identifică psihologic cu activitatea sa (calitatea de a fi socială este dobândită de implicarea indivizilor numai prin raportare la valorile şi scopurile generale ale clasei de elevi).

În practica educaţională un rol primordial îl are modul de angajare şi individualizare a elevului. Calitatea implicării sociale a elevului este dată de interacţiunea în jurul cărora se vor întări atitudinile răsfrânte pe clasa de elevi. Grupul se prezintă „ ca un câmp dinamic în care persoana (elevul), prin interacţiune dobândeşte experienţă” după cum spune Lewin citat de profesorul Adrian Neculau (2007).

Randamentul acţiunilor elevilor din interiorul clasei de elevi este dat de implicarea socială a elevului, de personalitatea acestuia, a „ atitudinilor pe care le ia faţă de relaţia profesor, colegi de clasă, descriind anumite clişee comportamentale.

De asemenea la nivelul dinamicii şi stabilirii relaţiilor dintre elevi există relaţii de cooperare, competiţie, conflict care au rolul de a dinamiza acţiunile existente în clasa de elevi ducând la cizelarea personalităţii acestora.

Relaţiile de cooperare vor influenţa toate strădaniile elevilor de a-şi forma un grup (clasă de elevi) care să se mobilizeze de sine stătător, unit şi viguros capabil să se mobilizeze în rezolvarea tuturor obiectivelor propuse atât de profesori cât şi în interiorul său pentru buna sa evidenţă. În ceea ce priveşte cooperarea, între elevii unei clase se întăreşte comunicarea, atitudini reciproce de respect, de încredere, de aprobare şi de coeziune. Se dezvoltă astfel între membrii grupului şcolar o serie de sentimente de prietenie, simpatie şi de disponibilitate, aceştia întrajutorându-se  încât „ cooperarea dă naştere unui climat destins, în care fiecare poate să lucreze potrivit propriilor capacităţi ducând la creşterea stimei de sine” Sălăvăstru (2004).

Rolul profesorului este de a interveni prompt în această situaţie şi de a fi atent la împărţirea pe grupe a elevilor şi a îndatoririlor cerute. Între elevii clasei se poate instala emulaţia ducând la apariţia relaţiilor de competiţie, în vederea atingerii unui scop individual. Stabilirea normelor clasei reglementează competiţia interpersonală iar fiecare membru al clasei pretinde recunoaştere, cu tendinţa de a se compara cu ceilalţi, fiind o ocazie de a se valoriza şi de a se dezvolta.

Această competiţie între elevi serveşte în opinia lui Adrian Neculau (2007), „de a se afirma personal”. Competiţia poate îmbrăca un aspect pozitiv, constructiv, cu efect în plan motivaţional, deoarece elevii îşi fixează ţeluri mai înalte printr-o acerbă perseverenţă făcând mult mai atractive sarcinile şcolare dezvoltându-le spiritul critic şi autocritic. Este foarte eficientă în grupul şcolar competiţia între copii cu „ niveluri cognitive relativ-apropiate”, in opinia D. Sălăvăstru (2004), pentru a nu duce la un disconfort psihologic al elevilor sau la scăderea coeziunii clasei.

 Când competiţia are un efect negativ se constată o adâncime a comportamentelor agresive, inadaptative, atitudini de suspiciune dând nesiguranţă copiilor mai puţin dotaţi,  aceştia sunt tentaţi să abandoneze rapid îndatoririle pe care le au de asemenea se reliefează o scădere a imaginii de sine, iar comunicarea interpersonală scade foarte mult între ei, creându-se invidii şi rivalităţi puternice. În grupul şcolar apar relaţii de conflict ce se bazează pe un dezacord al elevilor raportat la un ţel indivizibil.

Conflictul poate fi un factor de progres într-un colectiv de elevi când poate identifica sursele de disconfort, disfuncţionalitate, implică pe participanţi la rezolvarea problemelor ivite, ajutaţi de profesorul-diriginte al clasei negociind împreună modalităţile salvatoare şi constructive printr-o motivaţie de acţiune, restaurând comunicarea.

Se îmbunătăţeşte apreciabil legătura grupului, focalizându-i pe interesele comune, permite organizarea viitoarelor interacţiuni „ orientând participanţii spre abordări de tip câştig-câştig”, în abordarea conflictului relaţiilor interpersonale din clasa de elevi din punctul de vedere al profesorului Marius Milcu (2008).

Când are efect negativ asupra relaţiilor interpersonale, conflictul în clasa de elevi poate genera comportamente inadecvate ale membrilor, o comunicare mai restrânsă şi „ induce participanţilor insatisfacţie” după afirmaţia aceluiaşi autor. Datoria profesorului diriginte este de a interveni prompt şi de a elucida împreuna cu întreaga clasă sursele conflictuale cu propuneri din partea tuturor elevilor de a le soluţiona pe o cale de respect, de întrajutorare, de consideraţie a unui membru faţă de celălalt.

Bibliografie selectivă

Milcu, M., Psihologia relatiilor interpersonale  competitie și conflict, Editura Polirom, Iași, 2008

Neculau A., Dinamica grupului şi a echipei, Editura Polirom, Iași, 2007

Potolea, D., Profesorul și strategiile conducerii invățării, Bucuresti, Editura Academiei, 1989

 

Salavastru, D., Psihologia educatiei, Editura Polirom, Iași, 2008