Formele excluziunii sunt adeseori forme ale abuzului, iar primele și cele mai grave care se pot manifesta sunt cele exercitate asupra copilului în familie.

În contrast cu abuzul societal şi instituţional, abuzul familial este comis de membrii familiei copilului – în special de către cei în care copilul are încredere, cei însărcinaţi cu îngrijirea copilului.

Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali şi culturali. Un comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv, dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al comunităţii. Bătaia peste fund sau o palmă dată unui copil sunt considerate în România forme acceptabile de pedepse aplicate de părinţi. Chiar dacă un părinte aplică aceaste forme de pedeapsă în mod frecvent (chiar zilnic), în general asistentul social nu ar putea considera justificată pedepsirea părintelui, sau decăderea lui din drepturile de părinte numai pe această bază; pedepsirea copilului ar face parte din funcția etico-juridică și normativă a familie, încă prezentă în clasele conservatoare ale populației, acolo unde valorile culturii familiale sunt însoțite de un sistem de recompense și sancțiuni specifice, asociate comportamentelor și atitudinilor raportate la aceste valori.  Intervenția este njustificată numai întrucât comportamentul nu este raportat la un asemenea sistem valoric și normativ, finnd, în această măsură, abuziv.

Stilurile parentale au urmări pe planul comportamentului şi al echilibrului emoţional al copilului; un stil de autoritate legitimă poate contribui la buna integrare familială, poate și socială a copilului; un stil autoritarism, bazat pe comportamente abuzive, poate duce la dezechilibrarea personalității și la lipsa de integrare familială și socială a copilului.. În ceea ce privește serviciile de asistență socială, recunoaşterea normelor culturale mai restrânse sau mai largi nu înseamnă că asistentul nu poate sau nu are voie să intervină în folosul unui copil afectat de un asemenea stil parental. Intervenţia sa nu va avea însă un fundament la fel de ferm ca în cazul în care legile interzic cu desăvârşire bătaia. În Suedia sau în Olanda, astfel de pedepse sunt ilegale şi dacă se dovedeşte că un părinte le aplică frecvent, el poate fi judecat şi condamnat pentru abuz fizic împotriva propriului copil. Totodată, însă, în aceste state au loc și abuzuri împotriva familiilor și părinților cărora li se „confiscă” copiii în numele nu atât al unei legislații greu de aplicat, cât al unei birocrații căreia o instituție informală cum este familia îi este dificil să se subordoneze.

Forme ale abuzului: abuzul fizic, psihologic şi sexual

Abuzul fizic. Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea diverselor forme de asistenţă a copiilor (medici, /surori şi asistente medicale, educatori, asistenţi sociali, psihologi), nivelul desănătate fizică al unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de către persoanele care au această îndatorire. Sănătatea fizică este un standard central în aprecierea calităţii vieţii copilului. Criteriul grijii faţă de sănătatea copilului şi depistarea surselor de vătămare fizică sunt centrale în protecţia copilului. Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă adesea semne fizice cu diverse grade de gravitate: hematoame, echimoze, fracturi, arsuri, leziuni interne, plăgi, dilacerări care pot fi accesibile inclusiv observației cadrelor didactice. Nu este un motiv de îngrijorare imediată, dar copilul trebuie ținut sub observație. Majoritatea acestor simptome sunt datorate accidentelor. Nu toate leziunile fizice sunt însă accidentale. Agresarea fizică a copilului în mod deliberat de către adultul în grija căruia se află el, provocarea de leziuni sau otrăvirea lui este definită ca abuz fizic. Acest fel de abuz este însoţit de traume psihice imediate sau ulterioare, care trebuie luate în considerare în cazul aprecierii gravităţii actului violent.

„Abuzul fizic este vătămarea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află un copil la un moment dat" ( Pecora et al., 1992). În privinţa acestui tip de definiţie se pune întrebarea dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de violenţă care nu au provocat vătămări la comitere, dar care includ, prin repetare, probabilitatea crescută a vătămărilor (de ex., cazul în care părintele aruncă spre copil cu diverse obiecte – de pildă cu scaunul – şi ar putea foarte uşor să-l rănească). Ideea extinderii definiţiei este argumentată de faptul că trauma psihică nu se produce doar ca rezultantă a durerii fizice, ci şi ca urmare a ameninţării cu violenţa şi a trăirii iminenţei acesteia. Dar judecarea comportamentelor în funcţie de majoritatea legilor existente se face în mai mică măsură pe seama intenţiilor oamenilor şi în mai mare măsură pe seama actelor comise efectiv şi a consecinţelor acestora. În consecinţă, profesioniştii au nevoie de criterii de diferenţiere între diversele tipuri de abuzuri, criterii pe care le construiesc pornind de la nivelul de suferinţă produsă copilului.

Gravitatea abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului. Forme grave, periculoase pentru sănătatea copiilor apar uneori printre modalităţile „educative" aplicate copiilor de către un părinte, care-şi exercită dreptul de a pedepsi copilul. E greu de decis unde începe abuzul grav. Aceasta mai ales când este vorba de o pedeapsă administrată copilului. Oricât de toleranţi am fi cu privire la dreptul părinţilor de a-şi educa copiii şi de a-şi alege metodele educative, abuzul începe atunci când sănătatea psihică sau fizică a copilului este pusă în pericol. Pornind de la aceasta, considerăm că studiul fenomenului de abuz şi neglijare poate porni de la relevarea prevalenţei unor acţiuni potenţial cauzatoare de abuzuri, din repertoriul comportamentelor punitive ale părinţilor. Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza minorului durere: bătăi cu mâna sau cu orice obiect, aplicate pe oricare parte a corpului, aşezarea copilului în genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea de urechi sau de păr, eventual chiar acţiuni periculoase ca arderea sau otrăvirea lui.

 Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi integrităţii corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă total lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise, ele pot să conducă la traume psihice, deoarece transmit copilului mesajul violenţei fizice. Ele pot fi considerate abuzive şi în cazurile când, fără să fie ieşite din comun, sunt aplicate foarte des copiilor, dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor comise de copil sau când ele sunt menite să aducă satisfacţii adultului, nu să corecteze comportamentul copilului.

Abuzive sunt considerate în primul rând  pedepsele din categoria celor grave, pe care le definim ca acţiuni comise sau omise intenţionat, care comportă un risc substanţial pentru sănătatea şi integritatea corporală a minorului, chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului, înfometarea acestuia, folosirea unor instrumente periculoase – a unui furtun sau cablu, a unui cuţit etc. – folosirea curentului electric şi altele ce provoacă urme adânci şi răni sau îmbolnăviri.

Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor abuzului sunt:

-          copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite, leziuni uşoare),

-          copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini sau coaste rupte, arsuri etc.),

-          categoria copiilor cu risc, care se adaugă la primele două categorii – date fiind cele spuse deja cu privire la riscul neconfirmat al vătămărilor – și

-          categoria minorilor exploataţi prin muncă.

Categoria copiilor cu risc se referă la o populaţie de copii, necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de prevalenţa fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii estimative privind ponderea acestor copii (vezi Rotaru et. al., 1996 ).

Categoria minorilor exploataţi prin muncă este un tip aparte de rele tratamente. Exploatarea face parte din această înşirare deoarece se referă la implicarea copilului în activităţi care depăşesc capacităţile rezistenţei sale fizice. Totodată ea poate afecta echilibrul psihic al copilului, dacă activităţile de muncă sunt contrare preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cerşitul, de exemplu) şi împiedică realizarea sa şcolară sau profesională.

Un raport al Organizației UNICEF referitor la situația copiilor străzii din România arată că, în cazurile studiate, „aproximativ 55% dintre respondenţi provin din familii în care părinţii sunt despărțiți, fiind o caracteristică care se regăseşte în procente similare atât în cazul celor permanent, cât şi în cazul celor temporar în stradă. De asemenea, majoritatea afirmă că provin din familii numeroase, fiecare respondent având, în medie, patru fraţi. Acestea sunt însă singurele caracteristici ale familiei de origine după care cele două grupuri nu se diferenţiază semnificativ” (2014: p. 19).   Familiile dezorganizate, cu părinți necăsătoriți, despărțiți, văduvi, plecați în străinătate, alcoolici sau bolnavi, sunt mediul cel mai propice fenomenului cunoscut sub numele de „copiii străzii”. Una dintre cele mai grave forme de abuz familial este, în acest caz, abuzul prin neglijare.

În același raport se arată că aproximativ 11% dintre respondenții permanent în stradă afirmă că nu şi-au cunoscut mama, iar alţi 19% că nu şi-au cunoscut tatăl. Comparativ, în cazul populaţiei temporar în stradă, procentele celor care afirmă acelaşi lucru sunt de 4% (mama), respectiv 14% (tatăl). Cel puţin un părinte este în viaţă în cazul a 74% dintre persoanele aflate permanent în stradă, comparativ cu 87% în cazul celor aflaţi temporar în stradă. Doar 58% dintre cei aflaţi permanent pe stradă afirmă că păstrează legătura cu mama, iar 52% că păstrează legătura cu tatăl (procente calculate din cei care afirmă că respectivul părinte este în viaţă). În cazul celor temporar în stradă 84% spun că păstrează legătura cu mama şi 79% cu tatăl.

Alte forme de abuz familial neabordate în literatura de specialitate și nereglementate legal sunt legate de formele abandonul interior, al copiilor în propriile lor familii, multe dintre ele organizate, cu statut economic și social stabil și chiar înalt. Este vorba despre două fenomene în curs de generalizare: abandonarea funcției de socializare și îngrijire a copiilor prin lăsarea lor în compania tehnologiei video sau virtuale și abandonarea responsabilității directe de îngrijire și socializare a copiilor prin încredințarea lor foarte timpurile instituțiilor extrafamiliale (creșe, crădinițe, afterschool, centre de îngrijire etc.).

Indicatori, semne de suspiciune (după A. Bălan et al., 2002)

-        Echimoze, traumatisme osoase repetate sau cu gravitate crescută;

-        Părinţii /îngrijitorii caută ajutor la spitale diferite, pentru a evita identificarea;

-        Anamneza medicală nu se potriveşte cu traumatismul (altă formă / dispunere, prea multe /grave, anamneza suferă schimbări cu fiecare repetare;

-        Vârsta /dezvoltarea copilului nu se potriveşte cu istoricul/traumatismul;

-        Tipul de traumatism: echimoze pe braţele sugarilor, sângerări bucale la copii fără erupţie dentară, echimozefaciale; leziuni multiple după căderi de gravitate medie; leziuni grave ale capului la sugar şi copilul mic; fracturi la copiii mici; fracturi costale, hemoragie subdurală şi hemoragii retiniene; arsuri de ţigară, mai ales dacă sunt multiple;

-        Prezenţa altor semne de abuz şi neglijare: aspect fizic neglijent, aspect necorespunzător al îmbrăcăminţii;

-        Comportament neobişnuit al părinţilor/îngrijitorilor: nu apelează la medic pentru ajutor; refuză tratamentul adecvat sau internarea în spital; atitudine de apărare exagerată, de exemplu agresarea nejustificată a celor care pun întrebări;

-        Comportament neobişnuit la copil: anxietate exagerată; hipervigilenţă; inadecvat prietenos; prea liniştit/prea activ;

Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile, care pot apărea de la lovituri, trântiri, ciupituri, dar şi arsurile, făcute cu ţigara, fier de călcat sau alte aparate casnice. Nu întotdeauna durerea produsă de bătaie este însoţită de semne vizibile şi uneori vătămări cu consecinţe medicale grave nu se văd. Dramatic e că de multe ori nu este văzută nici suferinţa psihică – spaima, neajutorarea, nesiguranţa, disperarea copilului. Vătămarea corporală de cele mai multe ori trece, rămâne însă spaima, trăirile asociate bătăilor repetate, care sunt persistente şi sapă adânc. Mai ales atunci când copilul este lăsat să se adapteze şi să facă faţă singur acestor experienţe care vin din partea persoanelor care au responsabilitatea creşterii, îngrijirii şi protecţiei lui (K. Killén, 1997).

Bibliografie:

Roth, M., Antal, I., Baciu, D. (2007). Asistența socială și protecția drepturilor copilului. Cluj-Napoca: Univ. Babes Bolyai.

Organizația „Salvați copiii” (2014). Raport de cercetare Evaluarea fenomenului „copiii și tinerii străzii”. București. Disponibil la https://www.salvaticopiii.ro/sci-ro/files/ac/aced789d-934e-4f3b-a9a5-a2ac3094e002.pdf