Egalitatea de șanse reprezintă conceptul conform căruia toate fiinţele umane sunt libere să-şi dezvolte capacităţile personale şi să aleagă fără limitări impuse de roluri stricte. Egalitatea de şanse este mână în mână cu adaptarea școlară, dar și cu cea socială și are la baza asigurarea participării depline a fiecărei persoane la viața economică și socială, fără deosebire de origine etnică, sex, religie, vârstă, dizabilități etc. Şcoala este leagănul copilăriei în care toate speranţele pot deveni realitate dacă cei care iau parte la activităţile de învăţare, pofesori şi elevi, conştientizează diversitatea şi complexitatea naturii umane şi valorifică fiecare talent în parte.
Printre problemele cu care se confruntă școala se numără şi şcolarizarea copiilor defavorizaţi sau celor cu cerinţe educative speciale.
Șansele de instruire pentru toți elevii sunt teoretic garantate în aproape toate țările lumii, dar realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de importanță majoră ale reformelor. Conceptul de ,,egalitate“ înseamnă astăzi ceva mai mult decât drepturile egale pe care democrații secolului trecut le revendicau cu entuziasm pentru toți cetățenii; ea înseamnă o egalitate reală a șanselor individuale de promovare socială, iar educația este instrumentul cel mai important în dezvoltare.
Piaget vorbea despre adaptare în termeni de “asimilare şi acomodare” în cadrul interacţiunii om-mediu. Adaptarea este, acordul individului cu mediul, presupunând acomodarea optimă şi răspunsul favorabil la solicitările şi exigenţele sale. Un elev adaptat din punct de vedere şcolar este acela care şi-a însuşit cu succes rolul și statusul de elev. Spre deosebire de adaptarea şcolară care reprezintă un deziderat major, inadaptarea şcolară este un fenomen de mare amploare, care se doreşte limitat şi pe cât posibil controlat. Pregătirea copilului pentru o bună adaptare la cerinţele şcolii se face încă din primii ani de viaţă ai copilului, în familie şi la grădiniţă, premergător perioadei şcolare.
Întâlnite încă de la intrarea în şcoală, situaţiile de inadaptare pot să apară la orice vârsta însă sunt mai frecvente la tranziţia de la o etapă de şcolarizare la alta, deoarece aceste treceri necesită readaptarea elevului la noi cerinţe educative.
Fenomenele de adaptare şi respectiv de inadaptare şcolară pot fi recunoscute şi identificate pe baza anumitor indicatori specifici: însuşirea ansamblului de cunoştinţe din principalele domenii ale cunoaşterii; reuşita şcolară; indicatori relaţionali-valorici: integrarea în grup, perceperea pozitivă a grupului şcolar, perceperea pozitivă a elevului de către grup, asimilarea unor valori corespunzătoare vârstei; indicatori comportamentali: conduita corespunzătoare (A. Coasan, 1988, p. 43).
Adaptarea şcolară este asociată cu randamentul şcolar și cu conformarea la normele de conduită socială. Orice conduită de neconformare sau neadaptare presupune o formă de inadaptare.
Indisciplina are loc atunci când conduita unui elev îi împiedică pe ceilalţi să participe la procesul instructiv-educativ: fie caută să câştige atenţia adultului, fie este plictisit, fie nu este antrenat pe măsura capacităţilor de care dispune.
La intrarea în mediul şcolar copiii au resurse inegale de adaptare la acest mediu, fapt care se datorează, în primul rând, condiţiilor în care s-a realizat socializarea primară a lor în mediul familial. Aceasta înseamnă că şi probabilitatea de a intra în categoria celor cu mare risc de a deveni devianţi este diferită. Cu toate acestea, studiile de specialitate au evidenţiat faptul că, prin anumite caracteristici ale sale, învăţământul oferă şanse egale tuturor copiilor de a deveni “inadaptați”. Cu alte cuvinte, „odată cu intrarea copilului în mediul şcolar, există mai mulți factori ce ţin de funcţionarea şcolii ca instituţie, de procesul de socializare din şcoală şi de procesul educaţional.
În orice caz, adaptarea şcolară este o formă specifică de adaptare socială prin care se evidenţiază măsura în care elevul reuşeşte să răspundă cerinţelor educaţionale atât cu privire la conduită, cât şi la însuşirea informaţiilor. Aceasta presupune astfel existenţa unei compatibilităţi între natura cerinţelor şcolare şi posibilităţile subiective ale elevului de a le îndeplini cu succes. Contrară adaptării şcolare este inadaptarea şcolară care desemnează, din această perspectivă, absenţa acestei compatibilităţi, cauzele aparţinând fie elevilor, fie şcolii, fie ambelor părţi.
Perioada școlară mică (6 – 12 ani), de la intrarea copilului in ăcoală și până la terminarea ciclului elementar, este apreciată de unii psihologică, fiind etapa finală a copilariei. Problemele acestei etape sunt legate în principal de adaptarea școlară și de ânvățare.
In perioada școlară mică invățarea devine tipul fundamental de activitate a copilului. Aceasta inseamnă că activitatea școlară va solicita intens intelectul, având loc un process gradat de achiziții de cunoștinte și abilități.
Referințe bibliografice:
Gaisteanu Mihaela, Psihologia copilului, www.psihologiacopilului.ro;
Sălăvăstru, D., 2004 Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi
Ştefan, I., 2006, Psihologie şi psihopedagogie specială, Ed. Universităţii din Oradea
Turliuc, M.N., 2007, Psiholosociologia comportamentului deviant, Ed. Institutul European, Iaşi