În ceea ce privește incluziunea educațională, ea se bazează pe capacitatea bunei comunicări didactice cu elevi din toate categoriile sociale și culturale.
În psihologie, behaviorismul (un curent psihologic care consideră drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, și nu mecanismele cerebrale ale conștiinței sau procesele mintale interne) abordează stările psihice „ca pe lucruri”, ignorând subiectivitatea persoanei, fie copil, fie cadru didactic sau părinte. Pe linia deschisă de acest curent se studiază comunicarea în funcție de:
a) atributele emițătorului, mai cu seamă ale cadrului didactic – nu numai autoritatea naturală și instituțională, ci și capacitatea sa de comunicare, competențele sociale și simbolice etc.;
b) conținutul mesajelor (didactice) – nivelul de noutate sau de familiaritate, codurile de comunicare și canalele de comunicare folosite, prezența răspunsurilor etc.
c) credulitatea publicului (clasei, grupei școlare) – una dintre cele mai mari care pot exista în contextele sociale ale comunicării, date fiind asimetria consacrată a relațiilor copil-adult și elev-cadru didactic și dependența socio-culturală a copiilor de generațiile adulte.
În contextul comunicării didactice, aspectele asupra cărora trebuie să se focalizeze atenția cadrului didactic sunt următoarele:
1. În ce condiții este emițătorul/învățător/educator credibil și capabil să convingă?
2. În ce ordine sau în ce mod trebuie prezentate informațiile și argumentele pentru a convinge?
3. Care sunt atributele speciale ale destinatarilor mesajului?
În măsura în care cadrul didactic va reuși să păstreze în vedere toate aceste întrebări și va încerca să formuleze răspunsuri adecvate la ele, este de presupus că va putea proiecta un mod corect de comunicare cu elevii. Acesta este și nivelul care permite cadrlui didactic ca, dincolo de conformarea față de prgramele școlare, să poată alege și adapta metodele, stilurile și instriumentele de învățare în funcție de credibilitatea sa (nevoile proprii de a convinge, autoritatea sa în comunicarea didactică). ordinea și modalitatea de prezentare a informațiilor/materialelor didactice, nivelul de adaptare școlară al copiilor din clasă, educabilitatea, receptivitatea și, nu în ultimul rând, trăsăturile lor de personalitate.
Din acest punct de vedere, activitatea didactică de comunicare se poate folosi de anumite tehnici dezvoltate mai ales în marketing. Jean-Noël Kapferer, expert francez în marketing, a analizat în una din cărțile sale intitulată Căile persuasiunii (Les chemins de la persuasion, apărută în 1991, tradusă în română în 2002) elementele care influențează receptarea mesajelor. Conform acestui autor, procesul de receptare a mesajelor, și desfășurarea lui - inclusiv la nivelul clasei școlare - conține următoarele dimensiuni:
a) Atenția: care depinde ale starea de alertă a organismului (deopotrivă condiționată de factori fizici și psihici) și de mediu (lipsa de „zgomote” de toate felurile, de influențe perturbatoare);
b) Percepția: proces care se raportează la capacitățile fizico-psihice ale individului, dar și la cultura dominantă, care condiționează felul în care interpretăm simbolurile din mediul nostru. În general, percepția esențialului precedă percepția formelor;
c) Înțelegerea: corespondența între sensurile mesajului atribuite de sursă și cele atribuite de auditoriu. Există mulți factori care influențează înțelegerea: viteza cu care este prezentat mesajul, mijloacele de comunicare folosite (auditive, vizuale, audio-vizuale etc.), simplitatea și numărul argumentelor, redundanța mesajului, folosirea unor sintagme familiare auditoriului, adaptate vârstei, nivelului de inteligență, categoriei sociale, stilului de viață, etniei etc. membrilor auditoriului:
d) Memorizarea: reprezintă acceptarea mesajului. Învățarea poate, în acest context explicativ, să fie sinonimă persuasiunii: atunci când cadrul didactic este suficient de persuasiv, mesajul a fost corect receptat și acceptat de elev. Totuși, acceptarea mesajului în înseamnă întotdeauna, mai ales în cazul copiilor, înțelegerea lui. De aceea, este nevoie de verificarea asimilării mesajului, nu numai prin simpla sa repetare, ci prin capacitatea de a opera cu el (utilizarea conceptelor, noțiunilor etc. transmise în experiența personală a copilului).
După Kapferer, persuasiunea este studiată, de regulă, sub trei unghiuri: al structurii mass media, al conținutului mesajelor și al efectelor comunicării. Prima abordare este una sociologică și politică. Cercetătorii abordează de obicei următoarele probleme: cine controlează informația, cui aparțin mijloacele de difuzare, cum influențează anumite grupuri difuzarea informației. Cea de-a doua abordare este în întregime centrată pe conținutul mesajelor: conținut explicit sau latent, care sunt valorile vehiculate, semnele și simbolurile curente. Această abordare este specifică lingvisticii, semanticii, semioticii și antropologiei culturale.
Conform unui cadru didactic, „profesorul nu trebuie să fie un manipulator de teorii, formule, numiri şi nume seci, ci un formator de caractere, care trebuie să dobândească măiestria de a trezi interesul, de a pregăti terenul pe care se vor cultiva puterile native. Câteva dintre calităţile profesorului ar fi: solide cunoştinţe de specialitate, capacitatea de a se expune clar, sistematic, capacitatea de a demonstra şi sistematiza, obiectivitate în relaţie cu elevii, exigenţă, respect faţă de personalitatea elevilor, încredere în ei, sinceritate, acceptarea dialogului, etc. Discursul didactic poate lua forme diferite: argumentarea, explicaţia, descrierea, etc. Argumentarea didactică nu are succes dacă nu există un acord între cel care argumentează şi auditoriu” (Gabrielo Teodorescu, 2011).
Bibliografie:
Kapferer, J.N. (2002). Căile persuasiunii. București: comunicare.ro
Teodorescu, G. (2011). Persuasiune, seducație și manipulare în comunicarea didactică. Disponibil online la https://gabrielnicolaeteodorescu.wordpress.com/2011/05/28/persuasiune-seductie-si-manipulare-in-comunicarea-didactica/