În interiorul unei clase de elevi pe lângă raporturile obligatorii, reglate şi controlate social (aspectul formal), există şi relaţii interpersonale, psihologice. Aspectele informale se raferă la relaţiile de prietenie sau de duşmănie, opiniile intime, convingerile, grupările spontane în funcţie de afinităţi. Profesorii, prin natura muncii lor, trebuie să-şi adapteze demersul didactic şi managementul clasei în funcţie de asemenea relaţii care se manifestă în interiorul colectivelor de elevi cu care lucrează. Interacţiunile din interiorul clasei de elevi pot fi analizate din două puncte de vedere: relaţiile profesori-elevi și relaţiile elevi-elevi. În interiorul clasei de elevi se stabilesc relaţii multiple, atât pe verticala structurii organizatorice, cât şi pe orizontală.
Relaţiile pe verticală în interiorul clasei sunt relaţiile de conducere, care se stabilesc între membrii grupului şi liderii formali sau informali. Acestea pot fi relații autoritare, de dominare, atunci când liderul are tendinţa de a da ordine, de a da comenzi neaşteptate, de a critica sau de a lăuda fără obiectivitate, relaţii democratice, atunci când liderul înclină să controleze comportamentul grupului, oferind sugestii şi informaţii, relaţii de neimplicare (laissez-faire), atunci când liderul este pasiv, lasă grupului libertatea totală de decizie, fără să intervină în organizarea activităţilor.
Grupurile de elevi reacţionează, în general, diferit atunci când relaţiile pe verticală predominante sunt de un tip sau altul. Stilul de conducere adoptat de lider are efecte asupra comportamentului grupului, principalele diferenţe constatate fiind: volumul cel mai mare de muncă înregistrat în grupurile conduse de lideri autoritari, cel mai scăzut în grupurile ai căror lideri nu se implică (laissez-faire); cea mai ridicată motivaţie a muncii a fost constatată în grupurile democratice, iar cele mai multe nemulţumiri, în grupurile conduse autoritar; relaţiile democratice s-au dovedit a favoriza conversaţia în interiorul grupului, originalitatea, spiritul de grup şi bunăvoinţa, în vreme ce relaţiile autocratice au generat stări de rebeliune făţişă, ostilitate şi agresivitate crescute între membrii grupului. Relaţiile pe orizontală din cadrul grupului sunt acelea care se stabilesc între un elev şi alt elev, între un elev şi un grup de elevi sau colectivul clasei; între microgrupuri de elevi. Relaţiile interpersonale pot fi clasificate în funcţie de trebuinţele psihologice care le-au generat. Ele pot fi relații de intercunoaştere – sunt generate de trebuinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, de a obtine informaţii despre personalitatea acestuia, despre felul său de a fi. Stabilirea unor asemenea relaţii depinde, pe de o parte, de capacitatea persoanelor care intră în relaţie de a se exterioriza şi, pe de altă parte, de capacitatea lor de a judeca, aprecia, valoriza comportamentele altuia. Absenţa preocupărilor de intercunoaştere în interiorul unei clase de elevi, sărăcia informaţiilor despre ceilalţi colegi pot explica existenţa unei eventuale atmosfere de suspiciune şi neîncredere între membrii colectivului clasei.
Relaţiile de intercomunicare, care au la bază nevoia oamenilor de a face schimb de informaţii, de a comunica între ei. Ele depind, în primul rând, de natura mesajelor şi de conţinutul schimbului de informaţii dintre partenerii de discuţie. Relaţiile socio-afective preferenţiale au la bază atracţia interpersonală şi includ relaţiile de simpatie şi antipatie, de preferinţă şi de respingere reciprocă între membrii clasei de elevi. Atracţia interpersonală exprimată de acest tip de relaţii poate fi favorizată de mai mulţi factori: proximitatea – persoanele aflate în vecinătate (colegii de bancă, copiii care locuiesc în acelaşi imobil etc.) au tendinţa de a se apropia afectiv, de a se prefera reciproc, similaritatea – explică tendinţa persoanelor de a se împrieteni cu acele persoane cu care se aseamănă în planul aptitudinal, valoric, motivaţional etc., complementaritatea – se referă la situaţiile în care partenerii dispun fiecare de calităţi care se completează unele pe celelalte, astfel încât ceea ce îi lipseşte unuia dintre parteneri este compensat de calităţile celuilalt; poate fi un factor favorizant al relaţiilor socio-afective preferenţiale dintre asemenea parteneri.
Relaţiile afectiv-simpatetice cu copiii de aceeaşi vârstă, îndeosebi prieteniile, oferă cel puţin trei lucruri importante pentru dezvoltarea copilului: suport emoţional, informaţii despre comportamentele şi valorile acceptabile, oportunitatea exersării unor deprinderi de comportament social. Suportul emoţional primit din partea unui prieten este resimţit ca o puternică trebuinţă, îndeosebi atunci când se traversează perioade tensionate şi încărcate cu sentimente confuze. Prietenii apropiaţi îl ajută pe copil să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă, să îşi dobândească respectul şi stima de sine, să îşi dezvolte capacitatea de înţelegere a altora.
În interiorul unei clase şcolare există însă şi copii care nu sunt acceptaţi ca prieteni de către colegii lor, sunt ignoraţi sau chiar respinşi de către cei mai mulţi. În această situaţie, cel mai adesea, se află elevii cu deprinderi sociale deficitare – de exemplu, cei agresivi, cei prea timizi ori prea retraşi.
Elevii aparţinând unor grupuri minoritare sau care provin din familii foarte sărace pot suporta frecvent din partea colegilor jigniri, denigrări, respingeri. În aceste condiţii, unii dintre ei se orientează spre diferite “găşti de cartier” sau spre diverse culturi deviante, cu speranţa de a găsi suportul emoţional pe care nu-l pot găsi nicăieri.
Informaţiile despre comportamentele şi valorile acceptabile care vin din partea colegilor şi a prietenilor au cea mai puternică forţă de influenţare asupra copilului. Orice copil doreşte să fie acceptat de către colegii săi şi – pentru a fi primit în interiorul grupului de colegi – este dispus să adopte acele comportamente şi valori acceptate de către aceştia.
Referințe bibliografice:
Ausubel, D. P., Robinson, F. G., Învăţarea în şcoală – O introducere în psihologia pedagogică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981
Mircescu, M., Fundamente ale pedagogiei, Bucureşti, Fundaţia Culturală Libra, 2003
Neculau, A, Visscher, P. (coord.), Dinamica grupurilor, Iaşi, Polirom, 2001